De fiecare data cand am pierdut pe cineva in viata mea a fost pentru ca m-am asteptat sa contrazica vehement dorinta-mi expresa de-a abandona. Am avut incredere ca daca-i fac atenti cum ca-s pe cale sa ma piarda se vor opune cumva, macar putin. Mi-am supraevaluat importanta prin prisma celei pe care o acordam eu si nu cum trebuia s-o fac, cu masura realitatii palpabile.
Nu stiu daca m-a durut mai tare faptul ca m-au lasat sa plec sau ca au facut-o fara pic de lupta. Prima data cand mi s-a intamplat asa ceva am suferit imens, m-au traversat tot felul de stari, de intrebari. M-am sufocat cu propriile-mi remuscari, am dat vina pe ei, pe mine, pe circumstante, am regretat, mi-am calcat pe mandrie si-am dat o a doua sansa, m-am certat iar cu mine insami si abia tarziu mi-am gasit linistea. Am iertat.
Mi-am promis ca nimic n-o sa-mi mai rascoleasca astfel intregul uman pentru ca fondul de investitii sufletesti si-a atins limita la banca asta. Mi-a iesit o bucata de vreme aproape perfect. Dar adevarul e ca suferinta nu se termina niciodata daca esti “infestat”, chiar daca efectele ei se diminueaza.
Intalnesti alti oameni, te dai rezervat si iti repeti mereu ca plecarea lor n-o sa te doara, le faci loc in tine cu toate ale lor, te implici, te aduni, te daruiesti. Ii lasi sa te convinga ca de data asta e altfel, ca n-au sa afle niciodata ca eşti un om de un îndoielnic echilibru emotional. Si cand te ranesc te retragi sfaramat, niciodata mai puternic.
Pentru ca-n vene iti curge masochism, nu apa tonica.
Cu drag,
in fiecare zi la discretia strainilor intru dezintegrare sufleteasca,
a voastra Laura.
Eu consider ca fiecare om merita o sansa chiar daca si noi am merita-o stand deoparte pentru ca un nou-cunoscut nu poarta “vina” celui de dinaintea lui. Trebuie sa ne dam un timp sa ne vindecam, sa intelegem ce-a fost, sa acceptam, sa imbunatatim, sa corectam si sa ne redeschidem sufletul. Nu putem trai cu el inchis, nu merita.
Inchis niciodata scumpa MeetTheSun pentru ca-i greu sa tii deoparte de oameni ceva ce ii iubeste cu toata fiinta sa, cum e sufletul meu. Iubesc oamenii in general, vechi sau noi in viata mea, care mi-au daruit momente minunate sau tristeti care m-au transformat si n-as putea, oricat insist, sa ma izolez complet de ei. Cred ca am de invatat ceva de la fiecare om care imi traverseaza existenta iar daca pe unii nu reusesc sa-i pastrez aproape atat cat mi-ar placea ma intristez si da, caut sa gasesc o explicatie… Pentru linistea mea. Ma razvratesc adesea ca nu mai primesc pe nimeni in sufletul meu dar uit aproape la fel de repede cum e sa fii ranit si dau, de cele mai multe ori, o suta de “a doua sansa” pana ma hotarasc chinuit sa-i abandonez uitarii. Ca de iesit nu-mi iese niciodata. 🙂
Cand invatam de la cei care ne ranesc se aseaza mai greu “invatatura” insa de multe ori, e din cea mai de pret.
Din pacate (sau din fericire?) asa este! 🙂
Tremendous guide! Make took pleasure in the exact looking at. I hope to find out much from your business. My partner and i you might incredible knowledge together with view. What i’m particularly fascinated in this area material.