Ce mult te-am iubit, 2016!

   Azi e ultima noastră zi împreună și simt că-ți datorez câteva cuvinte. Câteva sentimente, o despărțire cu obrajii umezi și o socoteală faină care – iată – de data asta e pe plus!

     E atâta lume supărată pe tine că sigur te-ntrebi și tu unde s-au dus toate câte ai făcut bine, ce s-a întâmplat cu filtrul ăsta care păstrează în memorie doar ce-a fost rău și, mai ales, câte s-au întâmplat din tot ce-și propuneau în gând miliarde de oameni înainte să te desfășori spre amprentare la picioarele lor!

     Nu și eu. Eu am știut de la început ce vreau de la tine, dorința mea dintre artificii s-a împlinit cu vârf și îndesat pe 23 Iulie 2016 – când iubirea a luat formă palpabilă și pupabilă și s-a născut sănătos fiul nostru – Rareș, moment în jurul căruia au gravitat toate clipele dinainte și cele de după, pe tot parcursul anului.

     Tu, 2016, o să rămâi în memoria mea ca primul an în care kilogramele depuse de jur-împrejurul sufletului meu gata expandat au fost motiv de bucurie și-un stres mai mic ca în alți ani (but hey, șezi blând că vine 2017!), anul care m-a schimbat într-atât de mult și m-a încărcat atât de tare că nici măcar nu-l termin obosită ci parcă chiar energizată!

      Ești anul în care am știut exact ce o să fac la petrecerea dintre ani cu mult înainte să se apropie (that’s a first!), anul în care i-am văzut pe ai noștri transformați magic în bunici, anul care am învățat o emoție nouă, cea mai frumoasă dintre toate pe care le-am simțit de până acum – emoția femeii care devine mamă!

     Anul ăsta s-a născut cea de-a doua finuță a noastră și am botezat-o pe prima (și nu, pe niciuna n-o cheamă Laura), n-am călătorit decât cu gândul și am scris foarte puțin pe blog dar aproape zilnic pe Facebook – treabă care se va schimba major în 2017. Tot anul ăsta e cel în care mi-am cumpărat domeniul .ro și am zis să o iau de la capăt mai serios dar am salvat tot ce am scris vreodată ca să am cu ce compara când voi scrie și bine!

     Am îmbătrânit nițel, am zâmbit mai mult (da, se poate!), am găsit resurse să alimentez cu optimism și alți oameni, am mai și greșit (dar despre asta altă dată!), m-am îmbogățit chiar dacă nu în vreo monedă cunoscută!

      La sfârșitul tău, dragă 2016, îmi număr binecuvântările și nu-s deloc puține! Sunt sănătoși toți ai mei, pruncul minunat crește și se cumințește (a se citi “încă ne lasă să dormim noaptea!), omul pe care îl iubesc enorm de aproape 10 ani (încă) mă iubește (era nasol să nu, vă zic din experiența altor amintiri), avem timp să facem planuri și planurile unui cuplu de ingineri sunt întotdeauna faine (sîc!), lista prietenilor noștri nu s-a extins și nici nu s-a micșorat dar are negreșit o altă calitate (oamenii ăștia devin mai buni pe zi ce trece!) și deși n-o să beau nici șampanie dar nici Cola Zero de Revelionul ăsta, sigur o să fie cel-mai-mișto dintre toate la care am fost!

    Îți mulțumesc c-ai fost și mi-ai permis să fiu, dragă 2016!

    Un fluturat de gene și începem “pe curat“, cam cum făceam în copilărie când aveam un caiet nou… De la capăt, cu litere rotunde și promisiunea că ăsta-i sigur fără “porci“!

       La mulți ani și pe curând!Laura

Usor de ucis

                        Sunt atât de ușor de ucis… Ha! Mor de câteva ori pe zi, de-un milion de ori pe secundă… Și renasc la puterea infinit de tot atâtea ori. Știai?

                           Mă ucid tot felul de nimicuri, de mărunțișuri ascuțite și povești cu final neînchipuit ca să mă nasc apoi din mine, dintr-o sticlă cu parfum și-o altă șansă, șchiopătând curajoasă într-un fel de război, de aventură și cezariană a unei lumi care nu se termină niciodată.

                            Sunt un amestec ambiguu de tot felul de emoții, de tot felul de oameni, un împrumut de clipe cu dobânda-n zile, un soi de creion din ceară c-un vârf de altă culoare la fiecare ascuțire și-un pas apăsat în pământ proaspăt, un gând bun sculptat în ADN și-un zâmbet oarecare, oferit mai des decât oglindit. 

                          Mor câte puțin de câte ori n-apuc să învăț ceva, de câte ori pierd timp sau suflete și de câte ori mă risipesc unor rețete fără condiment, mor când nu creez, când mai îngrop câte un vis sau renasc câte-o durere, mor captivă între un prezent îndrăgostit de viitor și-un viitor cu prea mult trecut, ca o poveste cu un sigur început și extenuant de multe variante de sfârșit.

                         Și mă las reinventată de-o șaretă cu roata pătrată, de avântul care nu sugrumă dar înnebunește, de-o istorie cu muritori care pier regește… 

                          Mă renasc să “re-mor” în jurul unei singure povești, în mine despre mine, ca păpușile rusești.

 

 

Block

                Ți-as fi dat un SMS… dar la ultimul m-ai luat la mișto. (Apropo, cred că o să sar peste partea cu detaliile promise în el. Sunt sigură că te-ai căcat pe tine de râs încropind răspunsul ăla, nu vreau să pierd mesaje gratuite cu informații care nu-ți sunt necesare.)
                Rămân tot aici, unde mi-am lins rănile deschise și ornate cu sare de tine de-atâtea ori, unde te-am lepădat ca să mă vindec și de fapt te-am împietrit pentru eternitate găsindu-mă nevoită să te port cu mine ca pe un păcat de neiertat, ca pe o greșeală. Greșelile tinereții, că ești un fel de sumă a lor ca importanță.
                 Rămân aici unde am repetat de prea multe ori surdelor tare urechi că m-ai rănit și unde am sperat să vină ziua când să pot spune că m-am înșelat. Aici unde am scris mai mult despre tine decât despre mine, despre cum amprenta ta deloc elegantă mi-e tatuaj sufletesc cu care nu vreau să mă asortez și unde am prins degradarea ta umană din perspectiva mea – ca-ntr-o cronică – de la începuturile ei și până la amaru-ți apogeu. Poți și mai rău, așa-i?
                Rândurile astea sunt ca să știi că n-am să te uit niciodată. Orice ai face în privința asta. Chiar dacă nu te văd, chiar dacă nu știu ce mai faci și chiar dacă e mai bine așa, chiar dacă te-ai scoate din mine cu forcepsul dacă ai putea, chiar dacă numai o amnezie totală m-ar curăța de tine. Da, ii poți spune obsesie. Mă obsedează cât m-am putut înșela în privința ta. Și știi ce e mai trist? Tu nici măcar nu ești rea, ești doar realitatea inadecvată proiecțiilor mele din adolescență. Greșeala mea, nu-ți spuneam mai sus?
                 Să nu te superi că te-am iubit prea mult. Puțin oameni au privilegiul ăsta în viață. Majoritatea mor singuri, căutând compatibilități sufletești care să nu aibă nevoie de cuvinte. Pentru mine asta ai fost până la un punct. Încăpățânarea de a nu uita vine din ciuda că eu n-am fost la fel pentru tine.
                 Râzi acum, încă o dată, de rândurile astea. Râzi dacă-ți face bine, râzi în pereche, în grup și râzi și când ești singură dacă îți vine să faci asta. Dar să le recitești de câte ori te rănește cineva și să-ți amintești că toată treaba-i karmică și c-ar fi putut fi altfel. Însă decizia ți-a aparținut în întregime.      
 
                              Pe curând!
 
P.S. Smooth faza cu block-ul. Smooth rău. Aproape crima perfectă… :))))))