O clepsidra cu pamant

          Limita superioară a suportabilității în materie de nedreptate ar trebui să fie pământul, nu cerul.  Acolo unde ești ancorat și unde te lași – din când în când – îngropat, masa aia cleioasă care-ți apasă călcâiele și dinspre care privești optimist spre orizonturi înalte, locul unde îți place să crezi că dacă te lași afundat prinzi rădăcini și tot ce te așteptă sunt o mare flamandă de insecte neprietenoase și-un mediu umed, rareori tolerat de un bun-simt exacerbat. 

       O fi de la zodie dar eu una, încăpățânat semn de pământ, mă las greu entuziasmată de rupturile bruște dar mă dor, în egală măsură, toate săpăturile care-mi sunt destinate. N-am avut niciodată curajul să spun apăsat că-mi face rău fizic neîncrederea celorlalți în puterile mele  de-a creste aripi și-a zbura, chiar dacă pașii mărunți sunt specialitatea mea. 
     
     Mai ia o lopata, acoperă-mi genunchii și-am să te surprind neplăcut abia când simt pe piele gustul metalic al sprâncenelor mirate, așteptările tale nejustificat de mici și certitudinea că nu pot mai mult. Toate-toate, nemeritate!
        Plec greu de oriunde pentru că îmi place stabilitatea normalității cunoscute dar o fac negreșit când nu-mi dai voie să cresc, să rodesc. E doar o chestiune de timp. 
                                                                                                                             Soon to be another me, 
                                                                                                                                                                    Laura