versuri

Urmărește-mă plecând

Urmărește-mă plecând.

O fac mereu c-o grație aparte

Cu o eleganță atent studiată

Și c-un regret sugrumat

Că-s aproape un spectacol de suferință expusă cu exhibiționism,

Un tablou cu genunchi împleticiți

Și zâmbet surd.

Urmărește-mă plecând.

Te-aș putea învăța să-ți aduni sufletul în mănunchiuri defecte

Și să-l înghesui în bagaje fragile

Perfecte pentru gări pustii

Și drumuri lungi din drumuri scurte.

Urmărește-mă plecând.

Mă voi întoarce de un miliard de ori

Oferindu-ți șansa să mă oprești

Ca pe un cadou a cărui însemnătate sper să n-o dibuiești

Niciodată prea târziu.

Urmărește-mă plecând.

O voi face de prea multe ori în scris

În urlet sau în răzvrătire

Și prea puține-n mine.

Fără rost, fără sens

Aș vrea să-ți apar în Feed

Cum îmi apari în flash-back-uri

Periodic și intens

Ca o greșeală

Una pe care o tot repeți

Amuzat și stângaci

Ca prima oară.

Aș vrea să nu-ți spun nimic

Dar să știi tot

Să mă-nveți să te uit

Să te miri cum te pot

Cum te te

Cum te te-am

Cum te voi

De 100 de ori inainte

Și 1000-napoi.

Aș vrea și să nu-nțelegi

Niciodată

Să-ți rămân străină

Cu silaba mută perfect netulburată

Să nu-ți fiu ce mi-ai fost

Să nu-mi mai cauți

Să nu-ți găsesc

Nici rost, nici sens.

[Câteodată scriu și noaptea. De fapt mereu scriu noaptea. Și câteodată direct pe Facebook. Scriitura asta e de aseară.]

O autoadresata

(Încă una)

Pentru toți oamenii
Care te sfătuiesc să scrii,
Pentru aceia care-ți provoacă și înmulțesc zâmbetele, 
Pentru cei care te găsesc complementară sufletește
Și nu-ți risipesc esența în soluții diluate c-o nulitate asumată, 
Pentru ei toți, 
Nu renunța niciodată.

Pentru cei care zdrobesc aparențele 
Căutând profundul definițiilor ce te compun
Și găsindu-le, îți rămân aproape
Pentru puținii care înțeleg
Că simți și crești diferit
Pentru ei toți, 
Schimbă-te întotdeauna în mai bine.

Iar celorlalți, 
Cei care nu-ți știu și nici nu-ți caută
Gândul bun
Lasă-le bucuria ignoranței și
timp să regrete că nu te-au cunoscut
Numai știindu-te. 

Revedere

Printre falduri mărunte
Sub mătăsuri, peste-o punte
Lângă-un zâmbet, umăr lângă umăr
Tremură și el, tremur.
Ne-amintim ce nu ne-am spus
Râd strident, tace apus
Il privesc și mă privește
Il îmbătrânesc, mă întinerește.
In colțuri mici, pline de nimic
Știe că-i trecut, știu că l-am iubit
Împărțim povești, ciopârțind amabil
Războiul pierdut, pactul amiabil.
Respiram același aer, ca odinioară
Magic și străin atâtor oameni, ca pulsul de vioară.
Bucuroși că suntem
Nu c-am fi putut să fim
Îmi sărută mâna, mă înclin.
Întâmplător și nefiresc
Mă trezesc recunoscându-i fiecare gest
Și refuzându-i gândul, il izgonesc grotesc
Te-am iubit, nu te iubesc.

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=0W3MpOU3OUU]

Infestat

N-ar trebui să intrerupi niciodată un om care scrie

Cu întrebări lipsite de esență ca:

“De ce nu dormi?”

Dacă noaptea ii așterne întotdeauna

Ordinea firescului subiectiv

Lasă lipsa somnului să-i fie

Cel mai mare păcat.

N-ar trebui să-l intrebi nici “Cui?”

Căci deși găsește mereu destinatari vinovați de insomniile sale

Toate-s de fapt scrisori autoadresate

Pe care le trimite-n viitor

Și in care o să răscolească flămând

După sine.

Oamenii care nu dorm ca să scrie

Duc războaie profunde

Cu demonii pe care-i hrănesc masochist

Și intrerupți fiind își vor transforma neliniștile in câmp de luptă

In loc de lanuri cu bumbac.

Nu întrerupe niciodată un om care scrie.

Rândurile lui s-ar putea să doară

Sau să vindece miraculos

Cancerul sufletesc.

Cateodata

In umbra aceluiasi gand

Cateodata bezmetic, cateodata flamand

Nimicim diferit

Cateodata voit, cateodata gresit

Glasul asortat unui zambet absurd

Cateodata mut, cateodata surd.

Zugravim inestetic

Cateodata pestrit, cateodata patetic

Dimineti inventate

Cateodata traite, cateodata uitate

Si randuri rescrise

Cateodata sters, cateodata netrimise.

Ne batem joc

Cateodata prea mult, cateodata deloc

De oglinzi si trecut

Cateodata ca o arma, cateodata ca un scut.

 Scriem sa ramana scris

Amagind ca-i poezie

Cateodata din greseli, cateodata din prostie.

E razboi si drum inchis

Si natura moarta

Cateodata zid, cateodata poarta.

Femeie

S-ar putea spune despre tine că eşti

Partea cea tristă a celei mai frumoase poveşti.

Din alte lumi spre alte emisfere,

N-ai nimic de oferit şi totuşi toată lumea-ţi cere

Să fii casă de vacanţă la mare – fără ferestre,

Şi-un dressing cu 1000 de rochii – fără oglinzi,

Să dai eternitate celor muribunzi

Şi-atemporalitate celor efemere.

 

Laşi băncilor de lemn parfum primăvăratic

Şi urlă în obrajii tăi atâta tinereţe

Că ţi-au croit pe chip tot ce-i sălbatic.

Şi-n suflet mult prea multe feţe.

 

Esenţă pură de neom, de necuvânt, de aventură

Eşti albul gândului curat şi roşul prafului de zgură.

Nu ierţi nimic, n-accepţi  şi nu păstrezi

Decât iubirile, trecutul şi ce nu-nţelegi.

Scapare

Despre tot şi nimic

 A mia oară

Acelaşi loc, acelaşi om

 Altă greşeală.

 

Pe raftul de sus

Lângă pâine

Speranţa-n mai bine

 Şi-n mâine.

 

Timpul trecut,

Uitat într-o seară

Printre pete de vin

Şi de călimară. 

 

Gânduri albe,

Anoste

Şi rânduri cu rimă

De bogdaproste.