Capricii
În crăpătura gândului, la capătul rândului, în locul unde-un punct obraznic dă Sfârşitului frumoasa nuanţă de-nceput se naşte Ideea şi moare, fără drept de apel, Clipa.
Capriciul e scânteia provocată de Binele ce s-a împiedicat de vreo Afuriseală, de vreun biet alint ciocnit de-o Dimineaţă zglobie, e un râset de copil cântat de Ecou din moşi-strămoşi peste Timpuri, la nesfârşit.
E fumul de ţigară asortat cu un parfum sărat, e optimismul ridicat la rang de artă şi-ngenunchiat apoi pe un drum de piatră, e-o floare artificială în vază de cristal.
Capriciul e amantul perfect, însurat şi infidel, e lemnul de tec al fundului de bucătărie, e fotografia color a unei înmormântări, e rochia prea scurtă a unei femei grase.
Capricioşi sunt snobii cu pretenţii de stil, fetele care cred că-i de ajuns să se crăcăneze ca să cucerească, bărbaţii care-şi cumpără maşini scumpe ca să compenseze carenţele de personalitate, copiii care-şi doresc mereu jucăria altuia…
Capriciul e schimbarea spontană a gustului, variabila stării de spirit, cauza cunoscută a nebuniilor temporare…
Nu mă-ntrebaţi ce scriu, cui scriu şi de ce naiba nu mă mai opresc. Încă-mi caut drumul…