Liniste. Dureros de liniste…
Mă gândeam astăzi, când colegii surorii mele îşi primeau pe rând diplomele de absolvire, cât de nesuferit poate fi cineva încât la pasul său pe scena amfiteatrului unde se ţinea Cursul Festiv nimeni să nu-i aplaude prezenţa, rezultatele şi nici măcar discursul ?
Câtă răutate a putut să risipească în jurul său încât oamenii care i-au fost aproape 4 ani de zile au găsit prea dificil să îi împărtăşească bucuria şi-au preferat să uite orice urmă de politeţe când în locul zgomotoaselor aplauze, o sală întreagă de colegi şi-au lăsat palmele să tacă?
Nu ştiam dacă să-mi fie milă de femeia aia şi de singurătatea ei sau s-o condamn pentru c-a reuşit să merite o astfel de indiferenţă. Cât egoism şi câtă aroganţă oare plătea acum cu vârf şi îndesat, câtă putere i-o fi trebuit pentru acele 5 minute de ruşine şi câtă vreme trebuie să treacă pân’ o să poată spune c-a uitat?
Ce trişti trebuie să fie aceia cu amintiri din facultate ce se rezumă doar la sesiuni, ce cruntă-i viaţa când primeşti-napoi până la ultima sticluţă de venin…
Au să înţeleagă ei vreodată că nu găsesc în cartea de Economie preţul real al Omului şi că-i o mare nebunie să cauţi în laboratoare Nivelul Sufletesc al sângelui?
Publicată în Nebuniile Insomniacului şi pe celălalt Pavaj…