Praf de scoici pe fundul mării…
Dintr-o comoditate oarecum de condamnat, mi-am rezervat întotdeauna dreptul să-mi doresc lucruri îndeajuns de accesibile încât să mă chinui ceva pentru a le avea, însă nicidecum să-mi fie imposibile.
N-am născut pasiuni năucitoare pentru vreun purtător de celebritate, sau mă rog, nu le-am lăsat să dea în fanatism pentru că mi se părea o inutilă risipă de timp şi de energie să-mi doresc ceva ce nu aş fi putut avea.
N-am pretins calităţi străine sau frumuseţi neconfirmate de oglinzi, căci mi-a fost mai simplu să respect un adevăr incontestabil decât să-ncerc a cosmetiza o faţadă şi n-am minţit din vreo ciudată adoraţie pentru ce poţi crea din cuvinte căci eu mă număr printre cei care le cunosc acestora şi puterea, dar şi slăbiciunile…
Îmi place să cred că sunt o fiinţă cerebrală deşi unora li se poate părea plictisitor atâta realism iar nebuniile mele au avut tot timpul un substrat moderat şi echilibrat pe undeva, inconştient cred, cu toate că n-am dus deloc lipsă de imaginaţie.
N-am luat întotdeauna cele mai bune decizii şi-am greşit cu un talent înnăscut parcă pentru această artă, dar am avut puterea să-mi pară rău îndeajuns de tare încât să-ncerc să repar grămada mea de stricăciuni.
Am încercat să fur câte-o povaţă de la fiecare om cu care mi s-au încrucişat drumurile şi-am păstrat drept souvenir, în acelaşi sertăraş din memorie, amintirile plăcute şi cele mai puţin plăcute laolaltă, oferindu-le egală importanţă.
Câteodată sunt invidioasă pe nesăbuinţa altora, pe indiferenţa lor vis-a-vis de tot şi-aş vrea să mă trezesc în una dintre dimineţi ceva mai lipsită de sens, de bun-simţ şi mai rea.
Mi-ar plăcea să spun unora că-i nesimţire să nu răspunzi la „Bună dimineaţa”- indiferent de ce frustrări ai avea în proprietate şi să le explic că omul se va eticheta după performanţele profesionale şi cantitatea de informaţie „stocată” pe hardul din dotare înainte de evaluarea calităţilor sale umane numai din ziua în care roboţii le vor lua locul cu totul. Astăzi şi aici, cel puţin în ceea ce mă priveşte, nu valorezi mare lucru decât dacă eşti OM. Şi cu regret o spun, OM nu e orice târâtor biped…
Insă nu-mi iese chestia asta foarte bine pentru că stau prea mult să calculez cum să-i spun omului îndeajuns de decent încât să nu-l jignesc şi în acelaşi timp suficient de ne-subtil cât să se prindă şi să-şi tragă un mic semnal de alarmă.
Eu cred că nu-i chiar extraordinar de neobişnuit ce imi doresc şi că se poate. Ceva imi zice însă că s-ar putea să nu-mi ajungă timpul să văd şi materializarea ideii…
Într-o bună zi, oamenii vor învăţa să nu-şi mai complice singuri existenţa.
Păcat că pe atunci o să fiu probabil praf de scoici pe fundul mării…