Despre oamenii frumosi ce-mi colorează viata în nuantă de fondante am mai scris s-altă dată, spre deliciul zilelor de bătrânete pe care plănuiesc să le petrec rememorând tumultul tineretilor gălăgioase si-n scopuri excesiv si exclusiv narcisiste.
Lucru la care, neputând să-l las în voia sortii, am să crosetez (c-un ochi pe fată si unul pe dos) si-n aceste rânduri, până iese de un fular si o jumătate de mănusă!
Spre introducerea dumneavoastră în povestea „Chintei si a celor 40 de floricele cu aromă de caramel” trebuie să consemnez viitorimii si stufosului prezent că desfăsurarea actiunii s-a petrecut acasă la doi buni prieteni pe care normele de confidentialitate mă obligă să-i recomand codat. Dar vă pot spune că domnisoara R. face cea mai bună plăcintă cu mere din cate am mâncat (iar eu am mâncat ceva plăcintele la viata mea!) si este, conform legendei ce a consacrat-o – „cea mai frumoasă fată din facultate” iar Domnul C. poate ceda elegant locul de parcare unui vecin morocănos însă niciodată nu abandonează lupta când vine vorba de înghetată. Sunt fermecători, vă zic! Nu pun poze ca să nu-i recunoasteti si să vă treacă prin mintile acelea semi-diabolice (pe care le ador!) ideea să îi răpiti spre conservare!
Noh, si acu’ să vă povestesc. Cu nu mult timp în urmă, mai precis în Sâmbăta cea mai recentă, la ceasul târziu când noaptea abia se crăpa de început si-n cluburi păseau timid cârduri generoase de studenti, undeva în Constanta (frumos oras!), micuta doamnă ce-i la taste acum păsea în universul jocului de Poker. M-am întrebat ulterior ce naiba am făcut o tinerete plus o adolescentă întreagă de n-am învătat si eu minunătia asta de joc. E de a dreptul fantastic de haios, mai ales când câstigi. Iar în seara cu pricina norocul începătorului m-a izbit frontal, fără amabilitături si fără scuze. L-am iertat pentru că nu se-ntâmplă des si nu se simte rău.
Ceea ce vroiam de fapt să vă zic este că a fost fain peste măsură si timpul a zburat cu atâta rapiditate c-am petrecut cea mai lungă vizită din viata mea în putin peste 10 ore fantastice. Drăgutii acestia de care vă scriu nu-s doar tineri si frumosi ci chiar si încredibil de amuzanti. Am râs cu gura până la urechi că dacă n-aveam urechi râdeam de jur-împrejurul capului si ne-am lăsat dusi acasă doar de-o bătrână lege a bun-simtului pe care era să o uitam mutându-ne în sufrageria lor plină de voie bună!
Am scris pe Catifeaua Pavajului ca să aflati si voi si să nu uit nici eu când o să fiu o băbută melancolică despre oamenii deosebiti din lumea noastră niciodată perfectă. Oaza mea de optimism a mai inhalat o gură de „povesti nemuritoare” … Multumesc frumos dragilor!
Pupici de la „Chinta”!
