Gustul dezgustului
Astăzi mi-a fost ciudă înc-o dată pe oamenii care nu ştiu să aprecieze ce au, pe aerul ăla de neînţeleşi cu care se parfumează în zadar dimineaţa, pe nonşalanţa care nu le face nici cinste şi nici nu-i îngroapă-n respect.
Gândul că există şi că se plimbă liberi printre noi mi-a tăiat pofta de mâncare şi apetitul pentru cunoştinţe noi şi-am hotărât în urma greţurilor matinale ce-au durat până-n momentul istorisirii să scriu ş-acilea ca să mă descarc! (ca de obicei, nu?)
Acum ce-i drept voi n-aveţi nicio vină că m-ascund eu în spatele educaţiei şi că nu-i sancţionez direct pe cei ce-mi întunecă seninele gânduri, dar promit că vă iau ciocolată albă şi ceai rece dacă mai aveţi puţintică răbdare.
Mi-e greu spre groaznic să mă detaşez de câte-o chestiune căci sufăr grav de empatie şi când îmi iese într-un mare fel – ei bine atunci, exact atunci! mi se întâmplă numai mie.
Din diferitele încrucişări de drumuri cu fel şi fel de târâtori bipezi am învăţat că-n porci, în fufe şi în papagali nu e deloc recomandat să te încrezi.
Desigur că-i un fapt în demonstrare căci plină-i lumea de deştepţi, de oameni „zugrăviţi” frumos pe-afară ce-ţi vând drept flori de cameră şi mucigaiul din pereţi…
Şi n-am vrut mult, chiar n-am vrut mult fir-ar să fie! O coajă de bun-simţ dacă aveaţi, o prelungire practică a teoriei de Moralitate pe care sus şi tare o susţineţi…
Dar a fost mult. Prea mult. Şi mi-e oricum prea silă…