Domnul A.

13 Mai

Leave a Comment

Imi pare rau draga mea ca astazi nu sunt langa tine. Mai ales azi.

M-am gandit la tine si pe 7 Ianuarie, pe 7 Martie si-n toate zilele importante din viata ta. Pentru ca ai fost mult prea multa vreme parte din mine. Si-ti stiu toate sarbatorile ca pe ale mele, pentru ca iti cunosc toate bucuriile, toate tristetile. Sau mai bine zis, ti le cunosteam.

Astazi, mai mult decat oricand, imi pare rau ca nu e umarul meu cel pe care plangi. As fi vrut ca viata sa ma pastreze acolo, langa tine, asa cum se asteptau toti cei care ne-au cunoscut impreuna. Si randurile pe care le scriam fix acum un an sa le fi putut spune intr-un mesaj pe care sa ti-l arate bucuros, cum facea si altadata.

Imi pare rau ca n-am stiut sa fim “pentru totdeauna”, ca nu ne-am lasat timp sa crestem inainte sa ne promitem batraneti comune.

As fi vrut sa fiu mai putin mandra si incapatanata iar tu mai putin delasatoare si indiferenta, mi-ar fi placut ca macar una din noi sa nu renunte. Si prietenia noastra sa sfideze viata, sa bata filmul. N-am fost indeajuns de puternica, iar tu, probabil, suficient de motivata.

Am ales sa-ti scriu, ai ales sa nu-mi mai vorbesti. Si-au trecut vreo 3 ani asteptand sa dai foc scrisorilor mele. Am hotarat sa uit si sa-ti redau un loc in cotidianul meu, ai ales sa te faci ca nu ma vezi cand ne intalnim pe strada si persoana care te insoteste e “the better me”. Numai atunci.

Imi pare rau ca n-am avut rabdare sa las timpul sa vindece tot si mi-am golit fiinta de atata “eu”, incercand sa inteleg. M-a depasit situatia din toate unghiurile si-am dus o lupta cu tine care era de fapt o lupta cu mine insami.

Stiu ca ti-am mai promis de un milion de ori, dar acestea chiar sunt ultimile mele randuri adresate tie. Trebuie sa fie! Te rog sa nu te mai intorci niciodata aici, cautandu-te.

Imi pare rau ca nu sunt langa tine astazi, imi pare rau pentru tot.

Ramai cu bine draga mea,

Lil’sis

[youtube=http://youtu.be/5QFyKnMIa_4]

Pasi marunti

9 Comments

Ca-n fiecare proaspat inceput de toamna imi simt pasii dornici sa striveasca frunze uscate, mi-e dor s-adun castane, s-aduca vantul in esarfa lui parfum de ploi cuminti si timp destul pentru cuvinte, pentru degetele pline de cerneala ale primilor scolari, pentru vara care pleaca fara regrete, cu nonsalanta-i de turist…

In timp ce se stingeau printre stele artificiile unei veri colorate, am invatat sa-mi iau „Ramas bun’’ prea devreme si prea dureros de la oameni despre care nu-mi amintesc decat lucruri minunate, mi-am rascolit sufletul cautand explicatii divine pentru realitati umane de neinduplecat si-am pastrat pentru viitor doar nevoia nebuna de-a ierta si a cere iertare, cat inca nu e prea tarziu.

Dincolo de orgolii, de unghiurile ascutite ale fiecarei povesti, de suferintele proprii pe care nu le resimtim decat exacerbat, dincolo de toate micile rautati constiente sau inconstiente si de prea putinele supradoze de sinceritate, Timpul – cu ale lui tentacule letale, ne poate sugruma eternitatea inainte s-avem vreme de razgandeala ce-o pastram pentru „momentul potrivit”.

Ma ingrozeste gandul ca pot pierde clipe intregi de zambete largi pe cate un „imi pare rau’’ nespus sau neprimit la timp sau ca pot pastra prea multa vreme amintrile triste, lasandu-le uitarii pe toate celelalte!

Primul rand pe care l-as rescrie diferit poarta semnatura diforma a tineretii grabite, scrisul dezordonat de emotivitate si incarcatura conversatiilor nepurtate, a scrisorilor netrimise, a durerilor inchise in custi si hranite cu tacere. Imi pare rau ca doar atat am stiut, ca doar atat am lasat sa respire, c-am consumat materiale sufletesti pana la epuizarea stocului si, mai ales, ca n-am dat linistii un petic de pamant, sa rodeasca!

A fost lectia mea, invatata dur, despre oameni si viata! Imi pare rau ca n-am stiut sa fiu eu „omul bun” si ca am ridicat spranceana inaintea coltului de gura – in semn de zambet!

Imi pare rau ca n-am stiut sa-mi para rau la timp! O fi tarziu?