Aşa cum ii stă bine unei veritabile domniţe de provincie, subsemnata (adicătelea je) am nutrit – trebuie să vă recunosc spăşit! – dintotdeauna adânci sentimente d-admiraţie pentru fantasmaticul tărâm al capitaliştilor Capitalei deşi, spre nefericirea mea profundă nu-mi fusese dat ochilor să cercetez visual foarte în amănunt această sursă a amorului meu nemărturisit.
În afară de celebra Gara de Nord unde am schimbat de vreo 2-3 ori o locomotivă dă tren că să imi pot termina călătoria spre melagurile patriei, am mai ajuns o singură dată în arealul geografic al cărui aer duhneşte a oameni ce schimbă destine. Şi-atunci n-am analizat prea mult exteriorul pentru că din autocar unde m-au ţinut de vorbă ba vreo mândră curioasă, ba un băiat simpatic am ajuns direct în camera aia un’te pipăie SPP-iştii ca nu carecumva să porţi asupra dumitale o oareşce glumă proastă din categoria bombă, fitil, geantă diplomat suspect de neplină cu dosare sau Dumnezeu ştie ce dispozitiv de home-banking care să fie de fapt telecomandă pentru declanşarea operaţiunii “Asediul ţânţarilor şi cele 44 de grade Celsius d-afară”.
Dar astăzi, în această memorabilă zi de 17 Iulie 2009 viaţa m-a adus în situaţiunea de-a purcede spre micul Bucharestland cu inima împăcată că-mi pot bucura privirea cu eleganţa dă capitală europeană a bucureştenilor şi cu bucăţica de istorie reflectată de importante vestigii d-arhitectură materializate în blocuri, case, chestii-trestii de firme pompoase ş-alte acareturi de instituţii bune din când în când pe lângă gospodăria omului.
Ce să vă zic… La început, pe drum am zis că n-o să găsim pe nimeni acasă pentru că toata banda cealaltă era plina de maşini cu B la număr ce se-ndreptau spre mare. Am zis că i-o fi speriat careva că ne facem de treabă prin vizită pe la dumnealor şi-au taiat-o din calea cotropitorilor ce cu siguranţă aveau să se aciueze în spaţiul lor privat, cum au mai făcut-o şi alţii şi au mai uitat să plece.
Dar nu, lăsaseră acasă gazde bune. La fiecare intersecţie se îngrămădeau atîţia să ne-arate că-s bucuroşi dă oaspeţi că nu mai ajungeam să ne pupăm între noi oamenii că se mângaiau între ele maşinile. Când ne dezmeticeam noi din agitaţie era din nou verde şi-o luam la roată spre o nouă întersecţie, cu oameni noi care işi doreau atât să ne ghideze paşii spre a nu ne pierde pe bulevarde încât se băgau efectiv în faţă, să fie capăt de rând, să ne înveţe ei cum ii cu Codul Rutier Propriu al Capitalei (ca nah, noi nişte ignoranţi de provincie habar-n-aveam c-acolo’s alte reguli!) şi să ne îmbogăţească cultura generală la capitolul “înjurături în trafic”.
Mi-a plăcut mult c-au vrut să păstreze vie in amintirea oamenilor acel moment important din istoria românilor ca popor şi al inginerilor în construcţii ca branşă – cutremurul din ’77 – lăsând unele clădiri exact în starea de atunci şi recreând pentru noi aştia de nu eram nici in fază de proiect la momentul cu pricina, aceeaşi senzaţie de fior rece pe şira spinării pe care probabil că au încercat-o mulţi în timpul şi ulterior acelor evenimente.
Cel mai simpatic şi mai simpatic dintre toţi a fost însă domnul din poza de mai jos care, auzind că venim s-a grăbit s-arunce o undiţă mică-n Dâmboviţă (cred că ea era, să-mi fie cu iertare dacă mă inşel dar la Geografie la BAC am copiat!) şi să ne pregătească peşte de apă dulce că de ăla de apă sărată a bănuit pesemne că ne-am cam săturat.
Deci cum vă ziceam, m-am îngrijat degeaba căci nici căldura infernală şi nici aglomeraţia aia de-o inghesuială cu tente de hărţuire nu ne-au făcut să părăsim locaţia mai devreme de ora 18.30. Drumul a fost o minunăţie, cu o privelişte bogată-n diverse autoturisme care mai de care mai viteziste şi care-n graba lor s-ajungă la un scăldat n-aruncau decât un claxon lung în semn de salut şi-apoi ceva de bine pentru mama (cred ca de bine ca n-auzeam clar!).
Am plecat fericiţi la gândul că acasă ne-aşteaptă un duş domol şi-o cremă de corp care miroase fantastic şi-am lăsat fortăreaţa păzită de cei mai straşnici dintre paznici. Datorită lor puţini dintre cei care reuşesc să intre acolo işi doresc să mai şi rămână. Aşadar, misiune indeplinită!
[Postul intră în cursa pentru premiul concursului de care o să daţi dacă faceţi click pe această frază]
