Multumesc!
Sunt genul de om pe care daca il intepi, curge suflet. Am atat de mult imprastiat in toata fiinta mea ca-l daruiesc cu o generozitate risipitoare si-mi pateaza nepasator buzele, imbratisarile si, in cele mai colorate moduri, literele.
Imi sufoc familia, prietenii si toti cunoscutii cu energia mea galagioasa, le inund existenta cu atata eu, cu rasul meu contagios si nestavilita-mi pofta de viata ca nu reusesc sa-mi justfic de ce inca ma mai tolereaza. Iubesc atat de intens si sufar atat de dramatic ca-i un soi de furtuna in toate povestile mele, o revarsare calda in nuanta curcubeului si-o apretata dantelarie de sentimente in fiecare tablou al diminetilor ce-mi apartin.
Nu-s perfecta, ba chiar ma indepartez studiat de notiune caci nici n-as putea sa duc pe umerii mei rotunzi povara intangibilitatii. Dar iubesc atatia oameni „perfectele-mi defecte” incat pana si mie imi pare incredibil.
Astazi, cand mi-am conservat tineretea interioara imbatranind usor, mi-au amintit fiecare dintre ei cat sunt de norocoasa ca ii am. M-au surprins gandurile minunate ale unor oameni frumosi pe care i-am cunoscut candva si despre care nici nu banuiam ca-si amintesc de aniversarea mea, mi-au furat zambete uriase niste “hoti” perfect straini si mi-au lasat amintire – intr-un atent “personalizat” mod, cele mai frumoase marturii cum ca le sunt importanta!
Va multumesc ca existati dragilor, ca va intoarceti aici pentru mine, pentru pulberea de cristal din stele mele cazatoare, pentru nemuritoarele-mi povesti inspirate din viata!
Va iubesc in fiecare zi mai mult!
Coplesita de emotie si de atentia atator oameni frumosi,
Va multumesc!
A voastra,
Laura