Motto : Lumea e plina de poveşti, dar poveştile sunt una singură…
Aceleaşi vise vechi şi tot mai puţine şanse să se împlinească, câteva raze noi de speranţă şi multe alte aşteptări… Promisiuni, dorinţe şi certitudinea că timpul trece mult prea repede .
Alerg în continuare pe cărările încâlcite ale vieţii, căutând răspunsuri, certitudini, căutând fericirea, căutând iubirea… Iar în momente de disperare, de slăbiciune, ajung să mă-ntreb dacă nu alerg dupa himere, dacă ceea ce caut chiar există şi dacă atunci când le voi găsi, voi fi capabilă să le recunosc… Sau dacă nu va fi prea târziu! Iar o senzatie ciudată de frică mă cuprinde la gandul că poate, fără să vreau, am trecut pe lângă ele, că n-am ştiut să văd, să simt … Iar simpla posibilitate mă ucide…
Mi-e frică. De viitorul sumbru într-o lume nesigură, sub cerul înnorat al propriilor frustrări, cărând jugul neiertătoarei conştiinţe şi lăcrimând cu sânge pentru fiecare vis care devine intangibil… De bătrâneţe în măsura în care aduce cu ea singurătatea şi moartea, de moarte dacă implică şi sufocarea spiritului şi de… necunoscut.
De tristeţe, de despărţiri – fie ele şi temporare, de posibilitatea că i-aş putea dezamăgii pe cei care au crezut în mine. De uitare… Mi-e frică că-ntr-o zi aş putea să uit să iubesc, că aş îngropa fără regrete speranţa, că voi renunţa să traiesc şi voi începe să exist, să supravieţuiesc pur şi simplu…
Că voi numi acasă un apartament prost luminat, confort 3, de la etajul 5 al unui bloc fără lift, că în loc de copii voi creşte plante iar la bătrâneţe mă voi consola cu gandul că, dupa ani întregi dedicaţi carierei, am o pensie care-mi permite să am televiziune prin cablu… Trist. Dar, vorba aceea, numai adevărul doare… Iertaţi-mi francheţea , sinceritatea marcată de subiectivism şi lipsită de optimism…
Omul fobiilor, îmi veţi spune. Mda, le am pe toate. Însă nu cele “clasice” sunt cele care mă macină. Nu întunericul, locurile prea înalte, spaţiile înguste, apele adânci, bătrâneţea, singurătatea sau moartea… Dintre toate temerile mele, cred că cea mai mare, cea care mă sperie cu adevarat, de care mi-e frică realmente e posibilitatea că eu nu voi putea, la nevoie, să vindec sau cel puţin să alin cumva suferinţa unui prieten, a unui om drag… Că doar să-mi doresc cu sârg nu va mai fi de ajuns!
Imi pare rău. Mai mult decât aş putea exprima acum în cuvinte… In încheiere, dorindu-mi să nu-ţi fi transmis şi ţie suita de temeri care-mi bântuie fiinţa, mă întreb ce ţi-aş putea ura, dragă prieten ? Păi să ai puterea de a învăţa din experienţa celorlalti, să te fereasca Dumnezeu de indiferenta omului care te-a iubit cândva, de întrebările al căror răspuns e tăcerea şi de suferinţele inimii care nu pot fi vindecate de un cardiolog… Şi cam atât pentru azi ! Pe curând !
Ieatsu
Multumesc.
lauradriha
Pentru ce Ieatsu?…