Te caut și-mi rămâi
În toții oamenii care-mi trec pragul sufletesc
Mai ales în aia care pleacă
Fără un cuvânt
În aia care se așează confortabil peste tot ce rămâne nerostit
Fără să știe sau să le pese
C-am scobit cu dalta să le fac loc.
Te port în mine în timp ce mă feresc să te găsesc și-n alți oameni
În cei care mă atrag magnetic
Și mai ales în cei pe care-i resping
Ești în toate oglinzile și-n umbre
În măruntaiele zilelor bune și-n celalalte
Oriunde te-aș purta sau te-aș ascunde
Și mai ales acolo unde nu te vreau.
Te caut și-mi rămâi
În tot ce n-o să împărțim vreodată
Un fel de anotimp îndepărtat
Spre care vreau câteodată
Vacanță.
Nu-ți mai sunt, nu-mi mai ești
Doar mi-ai rămas
Un vers alb, un gând nebun și o amintire care pâlpâie
Și căreia îi mai scriu uneori ca să nu uit
Cât a durut.
Laura Driha
Pavaj de Catifea
frumoase versuri , foarte adânci….final filozofic….asa este trebuie sa ne mai amintim durerea pt a nu mai repeta greselile….mult spor si inspiratie pe masura
Multumesc mult pentru vizita si randuri, mcooper801! 🙂
Sper sa nu ma părăsească niciodata inspirația si oamenii care rezonează cu ceea ce scriu eu aici!
sunt convins ca asa va fi…Continua sa continui , și sigur va fi bine