Ce bine mi-e cu mine uneori! Nu aşa de des ca-n vremurile narcisismului timpuriu sau la fel de intens ca-n camera oglinzilor înşelătoare, dar „bine” ca-n zilele simple şi normale la o cotă oareşcum plăcută.
E-adevărat că sunt şi dimineţi în care şi frişca din cafea mi se pare că se strâmbă la mine şi mă comport ca o alintată-n cel mai grav mod posibil, o nesuferită căreia nu-i poţi vedea zâmbetul nici dacă i-l desenezi, dar – acest mare DAR!, din fericire acestea-s desigur situaţiuni de excepţie. Nu excepţionale.
N-am pretenţia să mă credeţi pe cuvânt căci – aşa cum probabil că aţi cântărit deja, în genere mint şi eu ca tot omul păcătos dar vă recunosc sub semnătură că aici, pe micul meu Pavaj de Catifea, n-am povestit strâmb niciodată.
Am scris ce-i drept sub influenţa neroziilor de moment sau a supărărilor ce s-au dovedit ulterior „trecătoare”, m-am grăbit să-mi pun pe hârtie şi zilele faine şi pe cele proaste, aşa ca-ntr-o condică neimpusă şi mi-am format obiceiul să recitesc pasaje din romanul meu virtual în zilele când plouă parcă nesfârşit. Ca astăzi.
Vreau iar să-mi spuneţi cine sunteţi şi de ce reveniţi… Am nevoie să-mi hrăniţi voi amorul propriu, că dacă mă lăsaţi pe mine moare de foame. Gătesc îngrozitor…