Moartea omului bun…
Nu, nu e nemuritor.
Iar bunătatea, ca şi optimismul şi tinereţea tenului, se deteriorează treptat, odată cu viaţa…
Decesul intervine lent. Insă nu dureros. Afacerea fiind neprofitabilă, falimentul se instalează comod cu o rapiditate neobişnuită.
Răutatea îndurată într-un mănunchi de ani înăspreşte obrazul omului bun cu nonşalanţa vântului rece de iarnă, fără să-i pese de nefirescul transformării sau de iremediabilul său caracter…
Omul bun se stinge într-un corp care încă mai respiră ca exilatul pe-o Insula Pustie, fără să-i plângă nimeni ultimul cuvânt, fără să aibă cui să-i lase marea sa avere…
Pleacă singur.
Rănit, suferind, descurajat. Realist. Pleacă pentru ca e obosit. Işi târăşte picioarele dezamăgit că nu i-a descifrat nimeni paşii, că n-a vrut nimeni să-i danseze tangoul…
Omul bun moare trist.
Şi-n urma lui rămâne singurul cu adevărat educat să supravieţuiască…