Scrisori

Revedere

Printre falduri mărunte
Sub mătăsuri, peste-o punte
Lângă-un zâmbet, umăr lângă umăr
Tremură și el, tremur.
Ne-amintim ce nu ne-am spus
Râd strident, tace apus
Il privesc și mă privește
Il îmbătrânesc, mă întinerește.
In colțuri mici, pline de nimic
Știe că-i trecut, știu că l-am iubit
Împărțim povești, ciopârțind amabil
Războiul pierdut, pactul amiabil.
Respiram același aer, ca odinioară
Magic și străin atâtor oameni, ca pulsul de vioară.
Bucuroși că suntem
Nu c-am fi putut să fim
Îmi sărută mâna, mă înclin.
Întâmplător și nefiresc
Mă trezesc recunoscându-i fiecare gest
Și refuzându-i gândul, il izgonesc grotesc
Te-am iubit, nu te iubesc.

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=0W3MpOU3OUU]

Infestat

N-ar trebui să intrerupi niciodată un om care scrie

Cu întrebări lipsite de esență ca:

“De ce nu dormi?”

Dacă noaptea ii așterne întotdeauna

Ordinea firescului subiectiv

Lasă lipsa somnului să-i fie

Cel mai mare păcat.

N-ar trebui să-l intrebi nici “Cui?”

Căci deși găsește mereu destinatari vinovați de insomniile sale

Toate-s de fapt scrisori autoadresate

Pe care le trimite-n viitor

Și in care o să răscolească flămând

După sine.

Oamenii care nu dorm ca să scrie

Duc războaie profunde

Cu demonii pe care-i hrănesc masochist

Și intrerupți fiind își vor transforma neliniștile in câmp de luptă

In loc de lanuri cu bumbac.

Nu întrerupe niciodată un om care scrie.

Rândurile lui s-ar putea să doară

Sau să vindece miraculos

Cancerul sufletesc.

Conversații imaginare

Nu-i întotdeauna despre războaie. Câteodată mai e și despre iertare.

Oamenii care te rănesc n-o fac mereu intenționat și lipsa lor de atenție pentru nimicurile importante ție nu-i musai răutate, ci mai degrabă profund dezinteres.

Îți trebuie pasiune și timp să cunoști și să iubești un om cu toate detaliile ce-l compun și-n graba existenței noastre efemere, prea puțini le dețin.

Nu-i totul premeditat minuțios, simbolic și spectaculos cum ai așeza tu o crimă emoțională. Unele-s dureros de simple și infinit mai microscopic analizate decât merită.

Dar n-ai să recunoști în scris, cum o fac eu acum, decât după ce ai obosit. Să cauți, să înțelegi, să ștergi și să-ți rescrie, cu litere aldine, amintirea lor.

Nu suferim decât cu măsura autoimpusă, în grămezi masochiste de tortură-n stare pură.

Prea tineri să nu greșim, punem pe umerii rotunzi ai unor simplii cunoscuți povara propriilor noastre frustrări, le lăsăm să ne ocupe zâmbetul, să-l nimicească in mojare de cristal, să ni-l usuce.

Nu-i întotdeauna despre războaie.

Câteodată e doar despre iertare.

Noapte buna prieteni!

Amenintare…

Am sa pun la presat cuvintele intr-un album cu pagini albe, sa se usuce si sa pateze foile cu povestea lor, cum faceam odinioara cu florile prinse in ierbar… Pe fiecare pagina se va usca parfumul mesterit in laboratorul meu secret iar din cenusa lui vor zbura fluturi colorati vesel pana pe buzele celui care le va fi cautat esenta…

Am sa pun semn de carte o esarfa de matase pictata-n acuarela, un creion dermatograf negru cu varful rotunjit pe conturul ochilor mei si un plic trimbrat autoadresat, sa-mi scrieti cand vi se face dor…

Si-am sa strang cate zambete pot, de la toti oamenii care-mi fac inima sa danseze si-am sa le daruiesc apoi celor care nu stiu sa le poarte, celor carora le sunt straine sau care nu cred in puterea lor…

Primavara e o stare de spirit! Nu de vreme…

Noduri de matase

Lucrurile pe care te decizi uneori sa le lasi in urma ta nu raman intotdeauna acolo… Amintirea oamenilor pe care te straduiesti cu toata fiinta ta sa-i uiti te bantuie parca in toate faldurile sufletului sifonat de ganduri, povestile istorisite la persoana a 3-a sunt mereu croite pe iscalitura ta rotunda…

Te privesti in oglinda stiind ca inca te mai doare cateodata si ti-e ciuda pe faptul ca iubesti pe oricine mai mult decat pe tine, ai vinde Timpului tot dar nici el nu-ti vrea nebunia si masochismul iar vraful tau de plicuri netrimise prinde tot mai intensul aer prafuit al pivnitelor stravechi…

 Firul de matase isi pierde legendarele calitati la primul nod, la prima ruptura, si fiecare incercare de a ii reda finetea initiala il uratesc iremediabil… Fotografiile nu captureaza suflet ci doar omul care-l tine prizonier, zambetele si dialogul de complezenta sunt cele mai triste din cate cunosti, ca piesele de teatru fara spectatori…

Cred c-am pierdut deja prea mult timp incercand sa uit. N-am sa uit! Si intr-o buna zi voi crede cu siguranta c-a fost mai bine asa…

Astenie

Câteodată mă întreb dacă-i un joc, dacă ştii şi-ţi face bine, dacă te răscoleşte în vreun fel sau te bântuie chiar şi numai pentru o secundă vreo părticică din mine, dacă citeşti aceste rânduri şi te întrebi cui le scriu…

Te întorci vreodată înapoi, ca la o scrisoare veche deschisă cu teama că s-ar putea rupe sub greutatea poveştilor cu iz de romanţă şi pete de cerneală, scormoneşti oare în aceste reminişcenţe sufleteşti după o fărâmă din noi?

Nu, probabil că nu.

Şi astăzi aveam atâta nevoie să mă contrazici…

Ora concentrata de iubire…

Devenise un joc al lor, o nebunie neplanuită, acel ceva care începuse din nimic şi continua pentru că nu-l lăsau să moară. În fiecare zi, la ora 3 – contrar tinerilor din zilele lor işi scriau – cu cerneală pe hârtie şi-şi îmbrăcau sentimentele în plicuri parfumate doar de aroma cuvintelor…
La 4, abia dupa ce-si puneau scrisoarea la poştă – asta era regula!, deschideau scrisoarea primită de dimineaţă…
Între 3 şi 4 le puteai masura iubirea-n nerăbdare, în ora aia se iubeau mereu mai mult…

***Postul patricipă la Concursul de PA-uri de pe Trilema şi ştiu că şansele-s tot mai mici, dar pofta mi-a venit mâncând ş-acum nu ma mai pot abţine…

Ciorna unei scrisori…

Hârtia începu să spună Poveşti de-ndată ce forme asemănătoare supei Alfabet se-nghesuiau să se alinieze sub bagheta bătrânului Stilou…

Parfumul timbrelor proaspăt lipite răscolea sertarul cu rânduri îngălbenite de Timp şi plicurile uitaseră rănile cuţitaşului de Scrisori…

Ce caligrafic se asortară astăzi Zâmbetele şi ce tânăr se-ncăpăţânează să se afişeze Soarele…

Ostentativ, Uitarea-şi cumpărase loc în primul rând din faţă la Licitaţia Sentimentelor. A plecat bogată deşi venise putred de săracă…


***Bucăţică de hârtie re şi răs – mototolită pân-o să iasă perfectă pentru Concursul de PA-uri de pe Trilema…

Povesti sezoniere ale… nimanui.

S-ar putea sa nu ramana nimic nepovestit sau poate am sa-nvat cum se deseneaza sentimentele daca am sa ma-mbolnavesc intr-o buna zi de Tacere…

Poate te vei întreba de te-am ascuns printre randuri s-ai sa-ti cauti amprenta pe scrisorile mele fara destinatar sau poate ai sa-ti agasezi permanent Postasul abia cand eu voi fi uitat sa scriu…

Poate o sa ne intalnim intamplator si-ai sa-ti spui în gand ca nu ti-am parut niciodata mai frumoasa sau poate ai sa-mi eviti privirea de teama c-as putea s-aud ce nu rostesti… Ca altadata.

Poate o sa iti para rau, poate-o sa-mi para bine ca regreti, poate-o sa-ti fie dor, poate-am sa uit si n-o sa ma simt vinovata pentru asta niciun pic…

Probabil c-ai sa taci sau poate o sa umplii golul conversatiei cu amabilitaturi, probabil c-am sa tac sau n-ai s-auzi ce spun si ai sa ma gasesti straina amintirii ce-o pastrai…

Tu ai sa spui ceva haios si rasul meu contagios o sa-ti renasca gandul cum ca-s faină tare când sunt vesela iar cand am sa-ti zambesc politicos o sa te bucuri nerostit c-am invatat s-accept un compliment si fara sa rosesc…

Eu voi ramane EU – desi nu m-ai gasit de doua ori aceeasi, iar de Craciunul viitor tot „ce-ar fi fost daca…?” te vei intreba, Povestile au sa ramana tot Povesti desi nu tu esti Printul meu si nici eu nu-s Cenusareasa ta…