Poezie

Urmărește-mă plecând

Urmărește-mă plecând.

O fac mereu c-o grație aparte

Cu o eleganță atent studiată

Și c-un regret sugrumat

Că-s aproape un spectacol de suferință expusă cu exhibiționism,

Un tablou cu genunchi împleticiți

Și zâmbet surd.

Urmărește-mă plecând.

Te-aș putea învăța să-ți aduni sufletul în mănunchiuri defecte

Și să-l înghesui în bagaje fragile

Perfecte pentru gări pustii

Și drumuri lungi din drumuri scurte.

Urmărește-mă plecând.

Mă voi întoarce de un miliard de ori

Oferindu-ți șansa să mă oprești

Ca pe un cadou a cărui însemnătate sper să n-o dibuiești

Niciodată prea târziu.

Urmărește-mă plecând.

O voi face de prea multe ori în scris

În urlet sau în răzvrătire

Și prea puține-n mine.

Fără rost, fără sens

Aș vrea să-ți apar în Feed

Cum îmi apari în flash-back-uri

Periodic și intens

Ca o greșeală

Una pe care o tot repeți

Amuzat și stângaci

Ca prima oară.

Aș vrea să nu-ți spun nimic

Dar să știi tot

Să mă-nveți să te uit

Să te miri cum te pot

Cum te te

Cum te te-am

Cum te voi

De 100 de ori inainte

Și 1000-napoi.

Aș vrea și să nu-nțelegi

Niciodată

Să-ți rămân străină

Cu silaba mută perfect netulburată

Să nu-ți fiu ce mi-ai fost

Să nu-mi mai cauți

Să nu-ți găsesc

Nici rost, nici sens.

[Câteodată scriu și noaptea. De fapt mereu scriu noaptea. Și câteodată direct pe Facebook. Scriitura asta e de aseară.]

Revedere

Printre falduri mărunte
Sub mătăsuri, peste-o punte
Lângă-un zâmbet, umăr lângă umăr
Tremură și el, tremur.
Ne-amintim ce nu ne-am spus
Râd strident, tace apus
Il privesc și mă privește
Il îmbătrânesc, mă întinerește.
In colțuri mici, pline de nimic
Știe că-i trecut, știu că l-am iubit
Împărțim povești, ciopârțind amabil
Războiul pierdut, pactul amiabil.
Respiram același aer, ca odinioară
Magic și străin atâtor oameni, ca pulsul de vioară.
Bucuroși că suntem
Nu c-am fi putut să fim
Îmi sărută mâna, mă înclin.
Întâmplător și nefiresc
Mă trezesc recunoscându-i fiecare gest
Și refuzându-i gândul, il izgonesc grotesc
Te-am iubit, nu te iubesc.

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=0W3MpOU3OUU]

Cateodata

In umbra aceluiasi gand

Cateodata bezmetic, cateodata flamand

Nimicim diferit

Cateodata voit, cateodata gresit

Glasul asortat unui zambet absurd

Cateodata mut, cateodata surd.

Zugravim inestetic

Cateodata pestrit, cateodata patetic

Dimineti inventate

Cateodata traite, cateodata uitate

Si randuri rescrise

Cateodata sters, cateodata netrimise.

Ne batem joc

Cateodata prea mult, cateodata deloc

De oglinzi si trecut

Cateodata ca o arma, cateodata ca un scut.

 Scriem sa ramana scris

Amagind ca-i poezie

Cateodata din greseli, cateodata din prostie.

E razboi si drum inchis

Si natura moarta

Cateodata zid, cateodata poarta.

Femeie

S-ar putea spune despre tine că eşti

Partea cea tristă a celei mai frumoase poveşti.

Din alte lumi spre alte emisfere,

N-ai nimic de oferit şi totuşi toată lumea-ţi cere

Să fii casă de vacanţă la mare – fără ferestre,

Şi-un dressing cu 1000 de rochii – fără oglinzi,

Să dai eternitate celor muribunzi

Şi-atemporalitate celor efemere.

 

Laşi băncilor de lemn parfum primăvăratic

Şi urlă în obrajii tăi atâta tinereţe

Că ţi-au croit pe chip tot ce-i sălbatic.

Şi-n suflet mult prea multe feţe.

 

Esenţă pură de neom, de necuvânt, de aventură

Eşti albul gândului curat şi roşul prafului de zgură.

Nu ierţi nimic, n-accepţi  şi nu păstrezi

Decât iubirile, trecutul şi ce nu-nţelegi.

Cele mai frumoase iubiri

Cele mai frumoase iubiri

Iti inunda fiecare por cu pretentii de eternitate

Tipa pentru ca nu stiu sa fie cuminti

Iar strigatul lor mut

E rodul atator ani

De neiubit.

Saracita de tine, ii lasi amprenta sa s-aseze

In mirosul parui tau

Si-n zambetul de fiecare dimineata

Nestiut de el,

Si intentionat nedaruit altcuiva.

Cele mai frumoase iubiri

Nu se declara

Ci se abandoneaza intru descoperire

Mustind ani de-a randul

Ca un vin batran.

Scapare

Despre tot şi nimic

 A mia oară

Acelaşi loc, acelaşi om

 Altă greşeală.

 

Pe raftul de sus

Lângă pâine

Speranţa-n mai bine

 Şi-n mâine.

 

Timpul trecut,

Uitat într-o seară

Printre pete de vin

Şi de călimară. 

 

Gânduri albe,

Anoste

Şi rânduri cu rimă

De bogdaproste.

Dorinta

O mai veche dorinţă…

 

“Să iasă Soarele
Să usuce Tăcerea
S-o sufoce până izbucneşte
În râuri gălăgioase de glasuri
De copii.

 

Să danseze Vântul
Până ameţesc valurile Mării
Până încărunţesc bruneţii
Şi tâmplele lor argintii
Rescriu poveşti.

 

Să şteargă Ploaia
Toate Amintirile
Dar să ierte cu precădere
Urmele de cretă din asfalt
Şi bătrânii.

 

Să numere Timpul
Toate Greşelile
Şi să le strângă-n cufere
Uitate dinadins
Pe fundul oceanelor.

 

Să îngroape Pământul
Tot Trecutul
Şi să crească ghiocei
Numai peste averile
Spirituale.

 

Să coloreze Curcubeul
Tot griul Gândului
Şi să imbujoreze obrazul necredinciosului
Cu roşul
Lalelelor de Mai.

 

Să-nveţe Toţi
Să mintă, să fure
Să lupte, să piardă
Şi să le pară rău
În numele Iubirii.”

Lalele negre

Ce răni adânci săpate isteric de-un gând bolnav şi unghii netăiate în colţuri ce-agaţă nemiloase baloane de săpun, ce zâmbet trist, ce gând vinovat…

Cuvântul se sparge iarăşi în rânduri neînţelese şi-i mătură rămăşiţele vântul aspru suflat de-un curcubeu depresiv, buzele se mişcă a vorbă în ciuda tăcerii pe care par să o citească tot mai mulţi tot mai des şi-n locul unde înainte nu era nimic s-au înghesuit cuminţi aproape toate…

În ordinea strident de nefirească a nebuniei acceptate ideea ia forma umbrei unei personalităţi şi-n nisip degetele se-ngroapă parcă a uitare…

Începutul mereu proaspăt şi viu miroase a lalele negre şi-n trupuri ridicole de oameni mari stau îmbrăcaţi copiii care şi-au dorit prea mult să crească…

Nimeni nu înţelege nimic, nici măcar eu şi nu că n-aş vrea dar mi-e prea lene să-mi împart egal atenţia aşa c-o las spre rupere cui crede că mi-o poate distrage…

Dar fiţi blânzi, e bătrână şi curioasă!