Mahalagisme fine
Domne’, deci bârfa nu e bârfă decât dacă se face “in absenţiam” persoanei “analizate” şi libertatea de expresie nu-i libertate dacă îndrăzneşte careva să-ţi îngrădească dreptul de a mai scoate porumbei pe gură. Aţi înţeles?
Ce bun-simţ, ce 7 ani de acasă? Că dacă scazi cei 5 petrecuţi la cămin şi grădiniţă, ai stat acasă până ai învăţat să mergi şi dup-aia gata : marele şut în fund ! (metaforic vorbind).
Poţi spune ce te taie capul, când te taie capul. Până o să-ţi taie alţii capul. Dar asta e déjà altă poveste. Mai frumoasă ce-i drept, dar nu vă povestesc acum că doar ce am mâncat.
Există câţiva oameni în jurul meu cu care cred că aş putea să port o lungă discuţie dacă aş vrea să mă cunosc mai bine. Cred că şi voi aveţi exemplare d-astea. Eu mă cunosc, tu te cunoşti, ei/ele NE cunosc. Aşa se conjugă oameni buni !
Pentru că unii nu se trag din maimuţă. Ci din papagali.
Da, ştiu şi eu că locul le e în colivie dar sunt prea mulţi să-i înghesuim comod într-un spaţiu primitor cu mei şi apă. Nu ne lasă Protecţia (sau Poliţia?) Animalelor şi nici un serviciu tip “hingher” nu s-a inventat încă pentru exemplarele umane care se trag din această specie.
Am zis că nu o să mă mai spal în urechi, poate-poate fac dopuri şi nu mai aud atâta ciripeală ieftină.
Nu mă înţelegeţi greşit, mie îmi plac păsările. Mai ales alea care nu zboară, de preferat cu sos şi piper. Dar p-astea nici cu o tonă de suc de grefe…
Aşa că am zis să le scriu, poate îşi fac curaj şi se mută în ţările calde, că altfel aş putea lupta să se breveteze ca sport la Jocurile Olimpice “Vânatul de papagali”. Că-n presă se practică de ceva vreme, pe bloguri şi-n gospodăriile vecine…
Ce ziceţi, punem de-un grătar ?