E greu s-alegi dintre scriiturile lui Mircea una despre care să spui că te-a inspirat pentru că, atunci când iţi asumi o asemenea afirmaţie te frământă oarecum posibilitatea că s-ar putea să vină careva şi să te omenească scurt c-o replică sinceră din categoria :”Dacă tăceai filosof rămâneai, pentru c-ai dovedit în scris c-un lucru bun poate avea şi urmări proaste.” Calitativ, desigur.
Dar nah, cu demonii lăuntrici ne luăm la trântă toţi ş-atunci nu-i chiar atât de neobişnuit să-ncerci, să-ţi iasă sau să nu, să cazi în fund ş-apoi julindu-ţi un genunchi în încercarea de-a te ridica, să-naintezi pe coate. Aşadar, să-i dăm bice. Oricum de prea puţine ori imi pare rău şi fie chiar şi numai de această dată – e de bine!
Mă gândeam aşadar, citind accidental postul cu pricina, cum încercăm să descrifăm după scriitură ce-o vrut poetul să zică. Nu, nu caligrafiei ii cânt odă d-astă dată, ci fix ciocolatei din croissant, esenţei de migdale din prajitură, cireşei de pe tort – poveştii din spatele stiloului.
Just şi cert – când te apuci să măzgăleşti ceva posterităţii este fără-ndoială faptul că te aştepţi să dănuie cumva peste ani şi ani, ca mesajele din sticlă ce reuşesc s-ajungă la mal cam pe când când expeditorul n-ar mai putea oricum să transmită şi-n persoană rândurile scrise…
Lăsând la o parte colecţia de nebunii de pe al meu Pavaj de Catifea, pe care o las oricum la discreţia răsfoitorilor de internet de pretutindeni si dintotdeauna, nuronul meu subnutrit şi egocentric m-a împins cu o seară înainte de aseară să fac o trebuşoară scrisă mai… neobişnuit. Să vă povestesc treptat dacă tot m-am apucat. Cum ne-a învăţat la şcoală – introducere, cuprins şi incheiere. Pentru intrigă l-am făcut vinovat pe monsieur Popescu iar pentru Punctul Culminat… ei bine pentru el trebuie să mai aşteptaţi.
Ai mei au terminat recent de renovat casa, camera mea e verde Jacobs (o să pun poze curând! 🙂 ) şi cum eram prin preajmă şi eu la pusul parchetului în sufragerie am zis să nu rămână nemarcat evenimentul şi-am purces la o trăznaie.
Am luat ce-a rămas din verdele meu (că aşa îmi place să-i spun :D) şi-o pensulă veche de pe vremea când mă chinuia talentul artistic într-ale desenatului şi-am iscălit pe vechiul parchet un rând – două că să se ştie, când poate n-om mai sta noi în acest apartament, c-am fost şi n-am fost chiar oricum, ci neobişnuiţi. Id-ul de mess l-am lăsat în ideea că mă va surprinde careva în viitor c-un „add” neaşteptat şi că-mi va spune că nu mi-a luat datele de contact de pe blog, ci de pe un vechi parchet dintr-o casă unde probabil că am locuit. Sau am parchetat sufrageria, cine ştie?
Ştiu că-i ciudat şi cel mai probabil că ai mei nu vor pleca niciodată din locul ăsta iar când o vor face aceia ce se vor muta nu vor schimba imediat parchetul ca să-mi gasească micile indicii, iar şi-ntr-un mai tarziu viitor când poate se vor apuca să renoveze, eu sigur nu o sa mai folosesc internetul ca să aflu, ocupată fiind cu nepoţeii şi cu politica. Ca bătrânii.
Ah da, să nu uit de Inimioară. Inimioara-i pentru toată povestea, e pentru toată casa, e semnul distinctiv al mamei şi-al familiei noastre, e ce-aş utiliza drept semnatură dacă o lege nescrisă n-ar spune că pentru aceasta se foloseşte numele, e forma în care toate prăjiturile sunt delicioase.
Am plecat de la un vis şi-o idee extraordinară dintre Trilemele Popesciene materializate ilizibil pe hartiuţa ilustrată spre descifrare de-al său mândru semnatar şi-a ieşit un pic anapoda într-o amprentă verde pe-un parchet vechi, sub unul nou, povestită p-un blog de-o fetiţă care parcă a uitat să crească…
Sărbători fericite dragilor!
Revin! Tata schimbă gresia în baie ş-am la îndemână un marker permanent…
