Fetita roscovana [tablou trist]
Ploua a nimic şi a tot cu Tăcere şi-n urma ploii drumurile se uscau mizerabil şi trist ca-ntr-o ţară fără copii… Mergeau cu toţii, rutinaţi, prea obosiţi să mai stea, sperând c-o să le spele conştiinţa şi trupurile sfârşite neobosita dorinţă de-a se evapora în neant.
Urmele de flori strivite în grădini şi tălpile crăpate de la umezeală spuneau trecătorilor măsura tristeţii infinite a morţilor condamnaţi să trăiască, să-şi poarte zilele sub greutatea lucidităţii necerute, a adevărului ursuz şi greoi ca un bătrân uitat pe Pământ.
Zilele curgeau liniar, obsesiv, iar Soarele refuza să-şi ascundă plictiseala de parcă satisfacerea micilor sale capricii era o ultimă dorinţă a unui muribund.
În oglinda lacului o fetiţă roşcovană înţepase suprafaţa lină cu degetul mic de la piciorul drept şi unda care se formase ii gâdila călcâiul. Râse zgomotos şi râsul ei tulbură tot mecanismul firesc de nefiresc al realităţii de parcă un picup vechi zgâriase discul nou.
„Câtă îndrăzneală!” şuşoteau invidioşii.
„Se vede că-i doar o copilă. O trădează spontaneitatea.”
Şi Timpul se grăbea să uite întâmplarea de parcă nici n-a fost…