La mulți ani, la mulți ani!
Întotdeauna mă încăpățânez să prind trează primele ore ale aniversării mele. Primele și ultimele din ziua pe care o aștept tot anul cum așteaptă copiii Crăciunul.
Anul ăsta, mai mult ca oricare dintre anteriorii, de abia l-aștept pe următorul. Sau mai bine zis, de abia aștept să mă lepăd de anul ăsta teribil, să înceapă unul nou, ordonat ca primele pagini ale unui caiet dictando, ultimul din decada anilor cu prefixul “2”. Mi s-a părut interminabil, epuizant, răvășitor 28-ul meu. A fost Luni prea repede după fiecare Vineri și în retrospectivă vorbind, zâmbetelor anului le-ar trebui întăriri serioase ca să echilibreze cumva semnele de întrebare rămase în suspensie, emoțiile nu întotdeauna pozitive de existența cărora am fost silită să aflu abrupt, ne-sincronizările, gustul neputinței.
O balanță realistă n-ar putea ignora însă că a fost anul transformărilor esențiale, a redistribuirii atenției, a păstrării la grad de obezitate a optimismului de care sufăr bucuroasă aproape dintotdeauna, a oamenilor care m-au surprins plăcut mai intens și mai divers decât ceilalți, un an al prezentului asumat, fără planuri pe termen lung.
Am fost tot eu tot anul ăsta, dar parcă altfel. Nu știu dacă cea mai bună versiune a nimicurilor care mă compun dar cu siguranță cea mai pestriță, cea mai puțin gălăgioasă, cea mai temătoare. O versiune mai tânără și-n același timp mai mare, mai înțeleaptă, mai puțin țipătoare.
La mulți ani, la mulți ani! Dar să nu-i semne celui care se încheie azi decât la amintirile frumoase. Așa să-mi ajute Dumnezeu!
