Schimbare…

 

 

Schimbare…

 

 

 

Spuneam acum ceva vreme ca Timpul e marea noastra avere… Unica.  O sustineam sus si tare, o credeam cu toata fiinta mea, ma consolam, mă amageam cu ideea asta… Ei bine, astazi rectific. Timpul a fost, sau cel putin asha mi se parea mie, incredibil de elastic… Si desi se divide la fel, iar zilele mele au tot atatea ore ca si acum multi ani,  simt uneori ca imi aluneca printre degete nefiresc de repede…
         Ciudata e viata si nebanuite caile ei… Avem uneori impresia ca destinul poarta pecetea unor timpuri stravechi si ca drumul nostru uneste, ca si in carticelele acelea pentru copii, punct cu punct pentru a contura o imagine de ansamblu…
         Toate lucrurile se intampla cu un rost si nimic nu e in van . Negresit. Numai ca , pentru fiecare dintre noi , ordinea prioritatilor e alta…
           De fiecare data cand cred ca stiu ceea ce vreau si ceea ce trebuie sa fac ca sa obtin acele lucruri,  prevazutul devine neprevazut, cunoscutul necunoscut si „
busola”  mea nu mai recunoaste noile puncte cardinale…
         Aproape ca as putea, la o analiza mai atenta, sa alcatuiesc un sablon. Dar , intr-o anumita masura , predictibilitatea evenimentelor ar naste monotonie, plictiseala si , de ce nu, tristete… Asa ca ma las inca o data pagubasa.
         Nu mai caut un sens. Nu vietii , iubirii sau absentei ei. Nu mai caut sa inteleg oamenii si esenta lor pentru ca mi s-a demonstrat de mult prea multe ori  ca suntem cu totii  atat de diferiti…
         Nu mai cred. Nu in  libertatile „
de fatada” ale omului (exceptand-o poate numai pe cea a gandului?!), in egalitatile care transced culoare, religie, varsta, statut social, nu in  efectul benefic al scolii asupra tanarului in formare… Si nici in capacitatea omului de a schimba ceva prin puterea vointei. Ci poate doar prin manipularea slabiciunilor celorlalti…
          Nu mai astept. O zi mai buna, bucatica de realitate rupta din vis sau frantura de vis de care are atata nevoie realitatea… Nici sa reinvie speranta pentru ca ultima data cand a murit, a luat amintire si o parte din mine… N-as mai putea suporta sa o mai vad stingandu-se sub ochii mei…
            Nu mai iert. Nu ma mai  poti rani sperand ca am sa fac asta la nesfarsit… Nu mai promit. Cuvantul de onoare si’a pierdut valoarea in momentul in care  societatea a gasit cai de a justifica mijloacele prin intermediul scopului… Minciuna a luat forma necesitatii imperioase , iar mincinosii au mai scazut inca o piatra de pe cantarul constiintei
           
         
Nu mai vreau. Am inchis „Fabrica mea de Vise”  iar pe portile ei am mazgalit dezarmantul „FALIMENT”.  Mi’as fi dorit sa pot pune un „Inchis pentru renovari” sau      Pauza de masa. Revin intr-o ora 

”. Insa mica mea minciuna ar fi precum zambetul clownului… ar salva doar aparentele… 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *