Schimbare…

 

 

Schimbare…

 

 

 

Spuneam acum ceva vreme ca Timpul e marea noastra avere… Unica.  O sustineam sus si tare, o credeam cu toata fiinta mea, ma consolam, mă amageam cu ideea asta… Ei bine, astazi rectific. Timpul a fost, sau cel putin asha mi se parea mie, incredibil de elastic… Si desi se divide la fel, iar zilele mele au tot atatea ore ca si acum multi ani,  simt uneori ca imi aluneca printre degete nefiresc de repede…
         Ciudata e viata si nebanuite caile ei… Avem uneori impresia ca destinul poarta pecetea unor timpuri stravechi si ca drumul nostru uneste, ca si in carticelele acelea pentru copii, punct cu punct pentru a contura o imagine de ansamblu…
         Toate lucrurile se intampla cu un rost si nimic nu e in van . Negresit. Numai ca , pentru fiecare dintre noi , ordinea prioritatilor e alta…
           De fiecare data cand cred ca stiu ceea ce vreau si ceea ce trebuie sa fac ca sa obtin acele lucruri,  prevazutul devine neprevazut, cunoscutul necunoscut si „
busola”  mea nu mai recunoaste noile puncte cardinale…
         Aproape ca as putea, la o analiza mai atenta, sa alcatuiesc un sablon. Dar , intr-o anumita masura , predictibilitatea evenimentelor ar naste monotonie, plictiseala si , de ce nu, tristete… Asa ca ma las inca o data pagubasa.
         Nu mai caut un sens. Nu vietii , iubirii sau absentei ei. Nu mai caut sa inteleg oamenii si esenta lor pentru ca mi s-a demonstrat de mult prea multe ori  ca suntem cu totii  atat de diferiti…
         Nu mai cred. Nu in  libertatile „
de fatada” ale omului (exceptand-o poate numai pe cea a gandului?!), in egalitatile care transced culoare, religie, varsta, statut social, nu in  efectul benefic al scolii asupra tanarului in formare… Si nici in capacitatea omului de a schimba ceva prin puterea vointei. Ci poate doar prin manipularea slabiciunilor celorlalti…
          Nu mai astept. O zi mai buna, bucatica de realitate rupta din vis sau frantura de vis de care are atata nevoie realitatea… Nici sa reinvie speranta pentru ca ultima data cand a murit, a luat amintire si o parte din mine… N-as mai putea suporta sa o mai vad stingandu-se sub ochii mei…
            Nu mai iert. Nu ma mai  poti rani sperand ca am sa fac asta la nesfarsit… Nu mai promit. Cuvantul de onoare si’a pierdut valoarea in momentul in care  societatea a gasit cai de a justifica mijloacele prin intermediul scopului… Minciuna a luat forma necesitatii imperioase , iar mincinosii au mai scazut inca o piatra de pe cantarul constiintei
           
         
Nu mai vreau. Am inchis „Fabrica mea de Vise”  iar pe portile ei am mazgalit dezarmantul „FALIMENT”.  Mi’as fi dorit sa pot pune un „Inchis pentru renovari” sau      Pauza de masa. Revin intr-o ora 

”. Insa mica mea minciuna ar fi precum zambetul clownului… ar salva doar aparentele… 

 

 

 

 

 

Tie, noua…

Motto : Tăcerea lasă adesea drum liber imaginaţiei… Iar asta nu e întotdeauna de bine.

Urăsc pozele atunci când îţi alină dorul de mine… Le urăsc pentru că mă poţi privi în ochi fără să citeşti în ei ceea ce buzele mele nu vor avea Niciodată curajul să-ţi spună…

Mi-ar plăcea… să te pot privi atunci când dormi iar neliniştea să-ţi trădeze dorul de mine. Să-ţi simt privirea urmărindu-mi zâmbetul, puţin tristă ca acum nu mai e pentru tine… Sau doar pentru tine.

Să te doară prezenţa mea mai mult decât absenţa ca atunci când preferi lipsa unui lucru pe care nu îl poţi avea… Să cunoşti fericirea deplină dar să-ţi lipsească zilele de tristeţe numai pentru cum reuşeam să ţi-o alin Eu…

Iar Tăcerea, tăcerea mea să te macine încet, ca întrebarile cărora nu le poti găsi răspunsul.

Vreau să Visezi. Iar visele tale să capete curând palpabilitatea Realitătii. Dar să nu simţi nici o clipă nevoia să-mi împărtăşeşti bucuria ta. N-am să mai fiu  acolo unde m-ai lăsat când te vei întoarce…

Şi sa nu regreti. Va fi cu siguranţă Prea Tarziu. Amintirile nu dor. Dacă ar mai durea încă, n-ar mai fi amintiri… Ar fi prea vii pentru neiertătorul Trecut. Insă nu e cazul tău. Tu eşti o amintire acum…

Iţi doresc să cauţi cu persuasivitatea unui dependent sărutul, îmbrăţişarea, sufletul omului care te-a iubit cândva. Şi abia atunci când obosit de atâtea căutări deşarte, te vei odihni în bratele oricăreia, să înţelegi ce ai pierdut… Să ai puterea să arzi pozele care-ţi amintesc de mine dar să te urmarească obsesiv râsul gălăgios, trupul care tremura încă în prezenţa ta, zâmbetul despre care spuneai că îţi lumineza ziua…

Să-ţi lipsească parfumul, fineţea mâinilor ce-ţi mângâiau odinioară chipul şi soarele dimineţilor în care  primul gând te trimitea la mine… Povestea de dragoste, tot ceea ce a fost şi… ceea ce ar fi putut să fie!

Să te gândeşti la  mine atunci când vezi copii amintindu-ţi cât îi iubeam, când mergi la teatru sau doar să priveşti Marea… Vanilia şi verdele, râsul contagios, ploaia, curcubeul şi încăpăţânarea-mi specifică, fuga din faţa aparatului de fotografiat, inimioarele şi… toate celelalte ! Să-ţi amintească de mine când tot ceea ce-ţi vei fi dorit  va fi să Uiţi…

Să aştepţi atâta timp un semn de viaţă încât, atunci când într-un târziu ar mai sosi, l-ai percepe mai mult ca pe un semn de… de moarte. Aşa cum mi s-a întamplat mie cu tine…

Să ne întâlnim peste ani şi să regreţi că băieţelul care mă ţine strâns de mână nu-ţi spune ţie “tati”…  Să schimbăm amabilităţile de rigoare, să povestim puţin – cum le sta bine unor oameni care au împărţit cândva acelaşi suflet şi să ne luam la revedere cu promisiunea că vom rememora amintiri la o cafea… Dar cum se întamplă de obicei, vieţile noastre ale căror drumuri se vor fi separat  de mult işi vor relua cursul iar noi ne vom minţi că aşa a fost sa fie…

Rămai cu bine Dragul Meu…

Regret tardiv…

Regret tardiv…

Te urăsc pentru că mă faci să sufăr, pentru că micile tale greşeli contează prea mult pentru mine, pentru că te prefaci că-ţi pasă , pentru ca te joci cu sentimentele mele, pentru că durerea mea îţi face bine, pentru că lacrimile mele îţi închid ţie răni…

Pentru că mă faci să-mi pierd controlul, raţiunea, pentru că viaţa mea îmi pare o jucarie în palmele tale… Pentru că eşti un catalizator al stărilor mele sufleteşti, pentru că un simplu cuvânt de-al tău îmi poate lăsa urme pe care nici timpul nu le-ar putea vindeca în totalitate…

Pentru că mă faci să mă simt vulnerabilă , slabă şi fără de voinţă… Pentru că aş putea să te urmez până la capătul lumii fără să-ţi pun nici măcar o întrebare şi pentru că aş renunţa într-o clipă la tot ceea ce am dacă tu mi-ai cere-o… Pentru că eşti cel mai frumos lucru care mi s-a întamplat vreodată, pentru ca absenţa ta mă doare şi pentru că indiferenţa ta m-ar putea ucide…

Te urăsc pentru toate minciunile pe care mi le-ai spus şi pentru iscusinţa cu care te-ai luptat să mă convingi de veridicitatea lor… Şi mă urăsc pe mine pentru că te-am crezut. Pentru că te hrăneşti cu visele mele, pentru că inima mea e prizonier undeva în pieptul tău şi pentru că astăzi nu-mi mai pot imagina viaţa fără tine…

Pentru că m-ai învăţat că Iubirea e doar o versiune romanţată de către visători a suferinţei şi pentru că, privindu-mă în oglindă, regăsesc o străină… Pentru ca m-ai schimbat , pentru ca te-am lasat sa ma schimbi .

Te urăsc pentru că n-am ştiut niciodată să trăiesc din amintiri şi pentru că nu vreau să învăţ acum şi nu de la tine… Pentru că mi-ai inselat aşteptările, pentru că m-ai făcut să cred ca am ceva ce de fapt nu mi-a aparţinut niciodată şi pentru că ai călcat în picioare tot ceea ce construisem împreună…

Pentru că ai dat buzna în sufletul meu fără să ceri voie şi apoi ai plecat uitând să-ţi iei rămas bun… Te urăsc pentru că eşti mult prea important, pentru că am nevoie de tine ca să merg înainte, pentru că depind de tine într-un mod care mă sperie… Aşa cum n-am mai depins nicicând, de nimeni.

Pentru că ai devenit, în mod ironic, atât sursă a zâmbetelor cât şi a lacrimilor mele, pentru că Eu sunt Tu, iar Tu eşti , mai mult decât a fost vreodată oricine altcineva, Eu…

Pentru ca te regasesc in fiecare particica a mea, a lumii mele , de parca simturile mi-au fost educate , concepute pentru a te identifica in sensul ascuns sau mai putin ascuns al fiecarui lucru, sentiment, emotie…

Te urasc pentru ca te iubesc si te iubesc pentru ca mi-ar fi infinit mai greu sa-ncerc sa te urasc… Spun “sa-ncerc” pentru ca stiu ca n-as reusi cu adevarat sa simt ura pentru tine. Tot ce reusesc este sa ma amagesc, sa sper ca voi ajunge intr-o buna zi sa-mi cred minciunile menite sa ma protejeze de alte suferinte… Nu te urasc. Nu am cum.

Pentru tot ceea ce esti in viata mea si pentru tot ceea ce vei fii mereu, dragul meu, nu pot decat sa-ti multumesc. Te iubesc pentru ca asta e tot ce mai stiu sa fac, pentru ca e tot ce-mi amintesc sa fi invatat vreodata…