Alambicat
Ceva optimist. Şi mișto. Cu multe “Like”-uri dar niciodată al tău, cu câteva “Share”-uri şi-un “Highlight” să-l cauți mai ușor, să-l pierd mai greu. Ceva care te face să crezi că ţi-am scris ție. Şi că recitesc de fiecare dată cu zâmbetul pe buze.
Ceva în care dacă nu exiști te strecori, mărunt pentru mulțime, măreț pentru tine. Ceva alambicat pentru că lucrurile simple sunt pentru oamenii cuminți, o amintire dintr-o altă amintire, o rămășită sufletească care nu mai unește nimic dar semnalează încăpățânarea de-a nu uita. Doar asta. Doar încăpățânarea.
Un status oarecare, o scriitură anume. Un om bolnav. O boală care nu se vindecă. Ci se prețuiește. Cuvinte şi atât. Nimic mai mult.
100 followers
100!!!
Pavajul de Catifea e un blog mic… Mic-mic. Minuscul! Și totuși, 100 de oameni au decis să primească notificări pe mail sau in reader când dau gândurilor mele formă scrisă…
MULȚUMESC!!!
De 100 de ori MULȚUMESC!
Vă îmbrățișez pe toți, fără excepție! Sunteți motivul meu de bucurie azi!
#100happydays #day26
Una din zilele alea…
Matematica vietii
Matematica, bat-o vina… Întotdeauna-i mai frumoasă când “mulțimea” nu-i de numere naturale ci de fluturași ce ți-au devastat stomacul și-au purces hotărâți spre fiecare pătrățică de epidermă care te compune, când te divizi doar cu el și el doar cu tine – ca două veritabile numere prime și “infinitul” nu-i limita unor numere întregi ci doar cantitatea fizică de timp pe care îți dorești s-o petreceți împreună. Când colorezi egoismul tău cu diminutive multiple asortate numelui său, când e rotundul cifrelor neprietenoase atâtor oameni singuri, numărul tău par, ca-ntr-un echilibru ingineresc, perfect.
Ai crezut că n-o să-ți trebuiască niciodată? Tot ce faci se încurcă în ea… Iubirea însăși te-nvață cea mai frumoasă aritmetică. N-ai cum să rămâi repetent, profesorul tău e cel mai bun.
Sistemul de ecuații e istorie când l-ai găsit pe “X“. O să te-nvețe el că “împărțitul la 2” e cel mai fain examen dintr-o lungă sesiune și-i doar o încântătoare lecție de viață!
Îți retrasează sistemul de coordonate? Te învață geometrie pe curbura buzelor? Ala nu e zâmbet e arc de cerc…
Tot liceul ai urât integralele? Voi sunteți “a“-ul si “b“-ul ce mărginesc extrem semnul ăla șerpuit care nu-ți ieșea niciodată, acel “S” alungit care-i doar o biată sumă…
Universul intreg e matematică înghețată. Iar Iubirea un model analitic… Înțelegi?
Apasă PLAY, să-ți explice și ei cum e cu împărțitul la doi…
[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=s1faPNV7Acc]
Viata ca un TAXI
Ca niște cutii muzicale. Cu poveşti.
Un documentar cu şi despre oameni, un spațiu urât de claustrofobi şi iubit de plimbăreți, refugiu temporar şi deseori necesar, un set de reguli, o evadare.
Un amestec de coincidențe, de parfum şi tutun, de călătorii cu destinație cunoscută sau descoperită progresiv, o colecţie de gesturi care fac din şofer un fin cunoscător al naturii umane.
Ii știe pe cei grăbiți, pe cei meticuloşi, pe neîndemânatici şi pe cei pierduţi. Pe cei bogați sau doar generoşi, pe vorbăreţi, pe visători. Pe unii îi vede o singură dată în viată, altora le e rutină, pe o parte i-a mai văzut, pe foarte puțini i-ar plăcea să-i revadă. Îi poartă pe toţi, încărcaţi de sacoșe şi de sentimente, câteodată aglomeraţi, deseori risipiţi, fără să întrebe, fără să judece.
Urcă şi coboară şi se golesc câteodată de problemele lor în portbagajul unui ascultător tăcut şi străin nu pentru că se simt neapărat în siguranţă ci pentru că efemeritatea gestului şi intimitatea celor câteva minute petrecute împreună le fac bine.
De pe bancheta din spate sau încleștați sub centura din dreapta, uneori absenți, alteori obositori, cu toții suntem simpli călători.
Până la prima sau până la capăt, cu semaforul pe roşu sau verde, cu sau fără companion, dar niciodată singuri. Șoferul mașinii în care călătorești e întotdeauna acolo. Şi-ţi ştie ecranizarea fără subtitrare, ți-o citește şi ți-o poartă până unde dorești, dar nu te lasă să cobori dacă nu plătești.
Viața e o cursă cu taxiul. Câteodată de lux, câteodată banală… însă niciodată gratuită.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=J6m7gIcg3xk]
O autoadresata
(Încă una)
Pentru toți oamenii
Care te sfătuiesc să scrii,
Pentru aceia care-ți provoacă și înmulțesc zâmbetele,
Pentru cei care te găsesc complementară sufletește
Și nu-ți risipesc esența în soluții diluate c-o nulitate asumată,
Pentru ei toți,
Nu renunța niciodată.
Pentru cei care zdrobesc aparențele
Căutând profundul definițiilor ce te compun
Și găsindu-le, îți rămân aproape
Pentru puținii care înțeleg
Că simți și crești diferit
Pentru ei toți,
Schimbă-te întotdeauna în mai bine.
Iar celorlalți,
Cei care nu-ți știu și nici nu-ți caută
Gândul bun
Lasă-le bucuria ignoranței și
timp să regrete că nu te-au cunoscut
Numai știindu-te.
Hello Spring
Soare.
Din spatele unui perete cortina.
Magic.
Hello Spring!
M-am saturat de pesimisti
Bă, vouă nu vă e gura acră de la atâta pesimism?
Nu v-ați săturat de văicăreli, de arătat cu degetul, de scormonit în rahat cu resemnarea că-i cel mai potrivit lucru?
Poți face ceva mai bun? Mai mult? Mai bine? Fă-o.
Chiar dacă nu e treaba ta, chiar dacă nu ești plătit pentru asta, chiar dacă nu se face primăvară cu o floare. Atâta timp cât nu-i de plastic, contează!
Te crezi sau chiar ești superior? Demonstrează. Revoluționează. Pune și tu o cărămidă dacă vrei schimbare. La alesul culorii avem destui talentați.
Nu-s toate negre. Și alea care sunt nu se albesc dacă le semnalizezi tu cu ironie și atât. Schimbă ceva.
Dacă nu poți face nimic, atunci taci. Taci și înghite că numai cine nu vrea nu poate face ceva.