Ca niște cutii muzicale. Cu poveşti.
Un documentar cu şi despre oameni, un spațiu urât de claustrofobi şi iubit de plimbăreți, refugiu temporar şi deseori necesar, un set de reguli, o evadare.
Un amestec de coincidențe, de parfum şi tutun, de călătorii cu destinație cunoscută sau descoperită progresiv, o colecţie de gesturi care fac din şofer un fin cunoscător al naturii umane.
Ii știe pe cei grăbiți, pe cei meticuloşi, pe neîndemânatici şi pe cei pierduţi. Pe cei bogați sau doar generoşi, pe vorbăreţi, pe visători. Pe unii îi vede o singură dată în viată, altora le e rutină, pe o parte i-a mai văzut, pe foarte puțini i-ar plăcea să-i revadă. Îi poartă pe toţi, încărcaţi de sacoșe şi de sentimente, câteodată aglomeraţi, deseori risipiţi, fără să întrebe, fără să judece.
Urcă şi coboară şi se golesc câteodată de problemele lor în portbagajul unui ascultător tăcut şi străin nu pentru că se simt neapărat în siguranţă ci pentru că efemeritatea gestului şi intimitatea celor câteva minute petrecute împreună le fac bine.
De pe bancheta din spate sau încleștați sub centura din dreapta, uneori absenți, alteori obositori, cu toții suntem simpli călători.
Până la prima sau până la capăt, cu semaforul pe roşu sau verde, cu sau fără companion, dar niciodată singuri. Șoferul mașinii în care călătorești e întotdeauna acolo. Şi-ţi ştie ecranizarea fără subtitrare, ți-o citește şi ți-o poartă până unde dorești, dar nu te lasă să cobori dacă nu plătești.
Viața e o cursă cu taxiul. Câteodată de lux, câteodată banală… însă niciodată gratuită.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=J6m7gIcg3xk]
