Usor de ucis

                        Sunt atât de ușor de ucis… Ha! Mor de câteva ori pe zi, de-un milion de ori pe secundă… Și renasc la puterea infinit de tot atâtea ori. Știai?

                           Mă ucid tot felul de nimicuri, de mărunțișuri ascuțite și povești cu final neînchipuit ca să mă nasc apoi din mine, dintr-o sticlă cu parfum și-o altă șansă, șchiopătând curajoasă într-un fel de război, de aventură și cezariană a unei lumi care nu se termină niciodată.

                            Sunt un amestec ambiguu de tot felul de emoții, de tot felul de oameni, un împrumut de clipe cu dobânda-n zile, un soi de creion din ceară c-un vârf de altă culoare la fiecare ascuțire și-un pas apăsat în pământ proaspăt, un gând bun sculptat în ADN și-un zâmbet oarecare, oferit mai des decât oglindit. 

                          Mor câte puțin de câte ori n-apuc să învăț ceva, de câte ori pierd timp sau suflete și de câte ori mă risipesc unor rețete fără condiment, mor când nu creez, când mai îngrop câte un vis sau renasc câte-o durere, mor captivă între un prezent îndrăgostit de viitor și-un viitor cu prea mult trecut, ca o poveste cu un sigur început și extenuant de multe variante de sfârșit.

                         Și mă las reinventată de-o șaretă cu roata pătrată, de avântul care nu sugrumă dar înnebunește, de-o istorie cu muritori care pier regește… 

                          Mă renasc să “re-mor” în jurul unei singure povești, în mine despre mine, ca păpușile rusești.