Aș avea nevoie câteodată de-o radieră, una care să poată șterge între mine și destinatar, orice amintire comună. Orice ne-am zis, orice ne-am promis, tot ce-am scris și ce s-a râs, istoricul uman.
Dar n-am. Așa că merge si butonul de DELETE de pe Facebook. Și de pe alte medii online. Am șters ieri și astăzi câțiva oameni de care nu mă mai leagă nimic, indivizi cu care nu (mai) interacționez de mult timp nici măcar virtual dar care găsesc întotdeauna vreme să-mi contorizeze și comenteze exuberanțele expuse cu ironii exprimate verbal în fața celor dragi mie. Doar acolo și la cafele, că în mediile unde împărtășesc eu chestiunea n-au nicio reacție. Dar la mișto, ca și cum, mai ales dacă mi-s cei dragi, n-am nicio șansă să aflu glumița nesărată.
Și tot încerc să nu mă mai risipesc. Am mai făcut-o fără folos și altă dată, am mai dat de vreo 2-3 ori o „a doua șansă”, am încercat să înțeleg și să găsesc întotdeauna scuze. „Nu-i vina lui cutărescu c-a făcut o remarcă idioată, e vina mea că am împărtășit ceva ce poate fi luat la mișto.” Serios? Nu. Nu mai cred asta și nici n-o să-mi cenzurez eu bucuriile pentru toți curioșii. Mai bine-i cenzurez pe ei, limitându-le accesul la bucuriile mele.
Pentru că nu mai am timp. Și nici răbdare. Dacă ți-am permis accesul la viața mea personală și nu privești asta ca pe un privilegiu ci ca pe o sursă de bârfe, te salut din mers. Și te mut, cu tot dragul, între cei cu acces limitat la ceea ce aleg să împărtășesc.
V-am pupat!