N-am să fiu niciodată singură. Pentru că în jurul meu nu-s chiar puţini cei care mă iubesc… Şi i-am lipit oricum cu aracet ca să nu plece niciodată.
N-am să mai trec peste buna crestere nici dacă josnicia celuilalt îmi merita dispreţul şi-am să-i ofer nefericitului şi-aşa prea scumpa mea indiferenţă. Drept cadou.
Zâmbetului meu i se va oglindi oricând un altul pentru c-am fost învăţată să-mi las şi loc de “Bună ziua” şi n-am să mai ofer respect decât acelora ce şi l-au câştigat.
N-am să plâng niciodată singură, pentru că îmi vor reproşa cât de urât mi s-a întins machiajul toti cei care mă vad frumoasă şi n-am să uit că sunt ceea ce sunt pentru c-am vrut mereu să fiu Eu însămi.
N-am să iert ce n-aş putea să-i cer şi altuia să-mi ierte şi n-or să-mi mişte niciun fir de păr durerile de spate ale oamenilor fără coloana vertebrală.
Am să privesc superior orice purtător de false valori morale şi-am să urechez, probabil că mai mult în scris, orice gest de-o adâncă mârlănie şi-o superficială educaţie.
Şi toate astea pentru c-am promis.
Iar promisiunile nu mi le încalc niciodată…