Infuzie de remuscari

Vine o zi în existenţa măruntă a fiecărui muritor când îşi doreşte, ca-n basmele de care doar „citeşte” pe la televizor, puteri supranaturale.

Acuma, dorinţa nu-i niciodată mai arzătoare ca-n clipa în care se scufundă neputincios în nisipurile mişcătoare ale nămolului cotidian şi strigătul nu-i de departe la fel de răguşit ca-n secunda-n care-i piere parcă iremediabil vocea.

Aşa cum fluturele a fost cândva şi vierme iar mătasea s-a cules şi ea dintr-o gogoaşă, aşa şi omul a-nvăţat să crească şi să se autodepăşească deşi n-a fost deloc nici simplu, nici prea trainic ş-adeseori, nicicum curat.

Se-ntâmplă uneori să intre-n sevraj şi să-i lipsească demnitatea cum ii lipseşte unui astmatic inhalatorul ş-atunci, necontrolat cumva, omul îşi respectă principiile mai mult decât rigorile impuse de politeţe, societate şi circumstanţe. Dar numai uneori.

Aţi simţit vreodată nevoia să uitaţi tot ce-ncepe cu „trebuie”şi să vă ghidaţi acţiunile după instinctul de moment, după impulsul ăla cu adrenalină atât de fermecător prin imprevizibilitatea sa şi să luptaţi pentru zâmbetul cu care ştiţi că veţi rămâne la sfârşitul zilei pe buze?

Astăzi aş fi vrut să strig unora că „Realitatea mea nu-i roz, e verde!” şi să-i explic unei dudui anume că pentru a sta drept ii trebuie coloană vertebrală, dar am tăcut – încă o dată! căci îs prea mică pentru ca revolta mea să poată să schimbe ceva…

Şi totuşi, dacă mi-ar fi păsat măsură de-un gând mai puţin…

Ţineţi-mi pumnii să mă trezesc c-un strop de nebunie în plus şi mâine poate adorm în pielea unui om mai bun. Zâmbind…