Deja vu

Am fost atata vreme o furtuna in cuvinte c-am imbatranit asteptand sa emotioneze daca nu sa ravaseasca pe cineva, ca un monument de rabdare si de incredere in faptul ca tot raul merge cu siguranta, inspre bine.

Am invatat ca atunci cand crezi ca nimic nu te mai poate surprinde, inexplicabilul iti demonstreaza aproape stiintific ca cel mai bine te pricepi sa te inseli.

Nu-s oamenii de vina pentru dezamagirile mele. N-au imaginat ei portrete invizibile in jurul unor trasaturi marunte, nu mi-au oferit ei desarte iluzii si efemere promisiuni. Am construit cu o constiinciozitate de Mester Manole inaltimea unor asteptari si-apoi dezagregarea acestora mi-a maruntit sufletul cautand vinovati.

Sunt inca multe lucruri carora nu le-am gasit explicatie si atitudini care imi sfideaza logica, dar ce pot cere unor oameni care nu stiu sa comunice? Sau mai bine zis, care nu vor sa comunice? Ce pot intreba eu daca nici macar nu mi se raspunde la salut? Nimic.

Am sa las Timpul sa-si imparta lectiile si tacerile sa domoleasca furtuni. Astazi ca si maine si mereu, dragutul de el le va aseza pe toate. Am incredere ca toate se distribuie, pana la urma, “dupa zambet, dupa cant, dupa suflet, dupa gand”.

Nu mai am vreme de irosit cautand oamenii de altadata in metamofozari ale dansilor in prezent. Si nici energie sa inteleg. Doar mai notez din cand in cand aici, ca nu cumva sa uit. Sper sa nu va fie prea mare supararea!

Va imbratisez cu drag!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *