Scrisori

Friend of Mine

Leave a Comment

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UOY2sL4QFaM]


I don’t want us to have a fight,
But in the background I can hear you chatting shit,
I hear it every night.
And you think you’re being really cool,
You’ve been doing it since we were both at school,
Now who looks like a fool.

[Chorus]
You’re no friend of mine girl
And I’ve known it for a while girl,
You’re just a waste of time girl
Why don’t you have another line girl.

Tell me what did you expect?
Have you got no self respect?
Reputation to protect?
Soon you’ll be a nervous wreck.
[x2]

What happened to the good old days?
I was kinda hoping this was all a stupid phase
Who are you anyway?
I know you’ve heard this all before
I know some people who are calling you a whore
Don’t know you anymore

[Chorus]
You’re no friend of mine girl
And I’ve known it for a while girl,
You’re just a waste of time girl
Why don’t you have another line girl.

Tell me what did you expect?
Have you got no self respect?
Reputation to protect?
Soon you’ll be a nervous wreck.
[x4]

Versurile de aici.

Mama

Leave a Comment

Astazi este ziua celei mai frumoase si mai bune mame din lume: MAMA MEA!

O iubesc pentru ca-i perfecta in fiecare zi, in toate timpurile si-n fiecare vreme, pentru ca-i toata numai suflet, numai vorba buna, gramada neuniforma de povesti, de culoare, de zambet cald si imbratisari molipsitoare, pentru ca-i curge prin vene numai iubire diluata cu speranta si gand curat!


Pentru ca a crescut 4 copii cu dragoste si curaj, cu rabdare si intelegere pentru capriciile niciodata identice ale fiecaruia dintre ei, pentru ca n-a lasat rautatile oamenilor si greutatile vietii sa-i altereze credinta-n “puterea binelui” si pentru ca intoarcerea la ea imi vindeca intotdeauna sufletul de orice gand amar.

La multi ani mami! TE IUBESC!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M69N4DsF2qk]

Noduri de matase

17 Comments

Lucrurile pe care te decizi uneori sa le lasi in urma ta nu raman intotdeauna acolo… Amintirea oamenilor pe care te straduiesti cu toata fiinta ta sa-i uiti te bantuie parca in toate faldurile sufletului sifonat de ganduri, povestile istorisite la persoana a 3-a sunt mereu croite pe iscalitura ta rotunda…

Te privesti in oglinda stiind ca inca te mai doare cateodata si ti-e ciuda pe faptul ca iubesti pe oricine mai mult decat pe tine, ai vinde Timpului tot dar nici el nu-ti vrea nebunia si masochismul iar vraful tau de plicuri netrimise prinde tot mai intensul aer prafuit al pivnitelor stravechi…

 Firul de matase isi pierde legendarele calitati la primul nod, la prima ruptura, si fiecare incercare de a ii reda finetea initiala il uratesc iremediabil… Fotografiile nu captureaza suflet ci doar omul care-l tine prizonier, zambetele si dialogul de complezenta sunt cele mai triste din cate cunosti, ca piesele de teatru fara spectatori…

Cred c-am pierdut deja prea mult timp incercand sa uit. N-am sa uit! Si intr-o buna zi voi crede cu siguranta c-a fost mai bine asa…

Un ultim gand…

Leave a Comment

Ma pricep groaznic la matematica. Am deprins asta in facultate, cand ajunsesem sa calculez, din inertie, pana si 1+1 pe calculator. Nu-mi plac liniile drepte, caci singurele cu adevarat faine sunt cele curbe (din care se formeaza inimioarele) si de aceea, astazi si aici, nu vreau sa adun si sa scad, sa trag linie si nici macar conzluzii.

Se incheie un an memorabil despre care v-am tot povestit in micul meu “jurnal de bord” si-mi place sa cred ca 2010 a fost abia inceputul unei frumoase “aventuri de-o viata”. Daca rabdarea n-o sa va paraseasca sper sa-mi ramaneti aproape ca sa vedem impreuna cata dreptate am avut, desi “teoretic” nu ne leaga decat un fir de poveste, nu ne lipeste decat un bob de dulceata si-o vorba de duh… Mult, putin? Indeajuns!  Sper ca Anul de la care va luati acum ramas bun sa nu plece cu bucati mari din sufletele voastre si sa-i lase urmatorului putine rani de vindecat, putine amintiri de uitat, multe dimineti senine si supradoza de optimism!

De aici, de pe Pavajul de Catifea vesnic-verde va scriu cu acelasi drag si dor ca odinioara, cu acelasi strop de nebunie (sper eu) contagioasa, cu buzele rontaind cate un zambet pentru fiecare, cu litere inghesuite intr-un plic virtual si-o scrisoare parfumata cu ciocolata…

Sper ca va lipsesc indeajuns de rascolitor sa reveniti!

Fugiti langa cei dragi si cand ciocniti paharul de sampanie sa va ganditi si la mine! Fiecare bula plutitoare din gratiosul pahar cu picior o sa ma poarte cu gandul la voi!

Hai fugiti! Deja mi-e dor…

Cu mare-mare drag,

Laura

Noroc ca nu-s plicuri…

Leave a Comment

 …că dacă erau poştaşul m-ar fi detestat teribil! 1594?!?!

*Disclaimer: ceea ce vedeţi în poza de mai sus este Inbox-ul de la vechea adresă de mail: laura_corina_driha@yahoo.com, pe care, după cum atent observaţi, nu o mai folosesc! De vreo 3 ani dacă nu mai bine… Şi da, e încă plăcut să văd că pe ici colo mi s-a mai dus olecuţă lipsa! Face bine la ficat, la morale şi moravuri! Că aşa sunt fetele, narcisiste!

Prima mea adresă de mail, primele conversaţii interminabile pe messenger (prietenii ştiu de ce!), nopţi albe şi poveşti…O groază de amintiri! Astă – seară am scotocit un pic prin cotloane întunecoase căutând ceva de la o veche cunoştinţă (nu vă zic cine, persoană importantă!) şi m-am trezit asaltată de rămăşiţele virtuale netransferate pe noua adresă care nu ştiau cum de mă evaporasem în neant. Ba nici nu bănuiau că mi-am schimbat pur şi simplu adresa ci s-ar fi jurat la cerere c-am avut tăria să nu mă mai loghez de atunci… Aţi fi zis aşa ceva? Să-mi fie cu ruşine că am plecat fără să mă uit înapoi, fără să dau (incă) un add fiecărui necunoscut care mă adăugase de pe hi5 şi vorbise cu mine de 3 ori în vasta noastră relaţie de natură messenger-istă! Şi astăzi mă mai întreb uneori cum am putut ?! Sunt o fiinţă de fier!

Lăsând gluma la o parte, am promis atunci când am conceput printr-un scârţ de mouse şi cu bunăvoinţa yahoo-ului deja cunoscutul corinne_dr@yahoo.com că-i reşedinţă permanentă şi că aşa o să şi rămână! Nu de alta, dar am pecetluit promisiunea personalizându-mi parchetul din casa părintească… Vă amintiţi? E pe aici dacă doriţi să recitiţi…

Vă las la răsfoit, eu mă întorc la răcoarea de seară, la frumuseţea termometrelor cu mercur în scădere… Am să-mi deschid larg fereastra şi am să mă bucur de foşnetul bătrânului cais… Vă scriu altă dată despre el, e un copac cu poveste!

Pupici mulţi şi sper că vă lipsesc cum îmi lipsiţi şi voi mie! Nu mai mult, nu mai puţin! 😛



Batrana dorinta

Leave a Comment

Mi-ar plăcea să scriu o carte. O carte care să nu-mi poarte numele şi care să nu aibă titlu, ca o scrisoare fără destinatar, fără expeditor. Mi-o imaginez scrisă de mână – pentru că n-au învăţat calculatoarele încă să redea emoţia sentimentelor cum ştie de atâta vreme să o facă stiloul, îmbrăcată în catifea verde şi „editată” într-un singur exemplar. O visez răsfoită de curioşi, împrumutată sub legământ de grijă şi uitată poate într-un cufăr vechi, moştenire neştiută pentru viitorime…

Mi-ar plăcea să păstreze paginile ei amprenta zilelor mele colorate cu creioane de ceară şi rândurile niciodată perfecte, caricatura personalităţilor multiple închise-n fiinţa mea şi reminiscenţele jumătăţii nebune a unei perechi de gemeni…

Aş scrie oricui, despre orice, în umbra anonimatului generos lăsându-mi la dospit şi greşeala, şi curajul!

În notele de subsol aş coase un goblen sau poate m-aş juca cu plastilină, aş râde zgomotos şi-aş desena inimioare sau poate mi-aş prinde în cârlige gândurile şifonate de-un optimism condamnat la moarte.

N-aş şterge nimic, n-aş rupe nicio amintire, aş lăsa margini late pentru cei ce-ar vrea să-mi scrijelească un cuvânt şi-aş aştepta, cuminte, ca-n drumul său răzleţ prin lume, micul jurnal universal să se întoarcă tot la mine…

Voi ce mi-aţi scrie?

Fetita roscovana [tablou trist]

Leave a Comment

Ploua a nimic şi a tot cu Tăcere şi-n urma ploii drumurile se uscau mizerabil şi trist ca-ntr-o ţară fără copii… Mergeau cu toţii, rutinaţi, prea obosiţi să mai stea, sperând c-o să le spele conştiinţa şi trupurile sfârşite neobosita dorinţă de-a se evapora în neant.

Urmele de flori strivite în grădini şi tălpile crăpate de la umezeală spuneau trecătorilor măsura tristeţii infinite a morţilor condamnaţi să trăiască, să-şi poarte zilele sub greutatea lucidităţii necerute, a adevărului ursuz şi greoi ca un bătrân uitat pe Pământ.

Zilele curgeau liniar, obsesiv, iar Soarele refuza să-şi ascundă plictiseala de parcă satisfacerea micilor sale capricii era o ultimă dorinţă a unui muribund.

În oglinda lacului o fetiţă roşcovană înţepase suprafaţa lină cu degetul mic de la piciorul drept şi unda care se formase ii gâdila călcâiul. Râse zgomotos şi râsul ei tulbură tot mecanismul firesc de nefiresc al realităţii de parcă un picup vechi zgâriase discul nou.

„Câtă îndrăzneală!” şuşoteau invidioşii.

„Se vede că-i doar o copilă. O trădează spontaneitatea.”

Şi Timpul se grăbea să uite întâmplarea de parcă nici n-a fost…

Îmi pun singur miere în ceai

Leave a Comment

 

“Îmi pun singur miere în ceai”

                Premiul pentru consecvenţă, consistenţă şi niţel talent (zic eu!) este un exemplar din opera de artă semnată Călin Hera “Îmi pun singur miere în ceai”. Şi, desigur, cele câteva multe minute de celebritate!  

Când am primit „ofişial” invitaţia să particip la concurs n-am bănuit c-am să urc conştiincios până pe locul 2 şi aş putea zice că nici n-a fost un ţel ci o simpatică provocare mi s-a părut „constrângerea” de a scrie în 500 de caractere (cu tot cu spaţii!)  ceva care să spună o poveste, să materializeze concret o idee vastă, să înghesuie-n câteva cuvinte argumentul nedistorsionat al subiectului propus.

Mi-am imaginat sau poate-am scris din amintiri reale despre fiecare ceas al celor „24 de ore”, m-am jucat cu virgulele şi-am ordonat literele să-ncapă în limitele impuse, am citit PA-urile unor scriitori frumoşi şi-am câştigat o dată-n plus experienţa scriiturilor „cu temă”.

Doresc să-i mulţumesc în primul rând lui Călin Hera – pentru că a organizat ceva atât de fain, că nu ne-a lăsat să abandonam ba chiar ne-a încurajat să şi arbitrăm ş-apoi tuturor celor care au patricipat şi-n mod special celor care n-au participat. Dacă se ţineau prea mulţi de concurs probabil că n-aş fi scris acum acest post… 😛

Vă pup, vă îmbrăţişez şi vă mulţumesc! Din suflet…

Laura

Mazgaleli

4 Comments

Aş fi scris şi c-o mână – fără s-o deranjez pe cea ce-mi sprijinea leneşă capul, v-aş fi tastat cum fac începătorii – cu doar două “dejete” şi aş fi început un nou fără de sens rând întrebându-mă şi-n cazul dânsului cărei idei să-i scriu sfârşitul cu un punct.

V-aş fi imaginat dintr-o copilărie mai mult citită decât fu jucată ş-aş fi visat în scris mult mai intens decât în somn, iar zâmbetului din oglindă i-aş fi reproşat a mia oară că-i mult mai slab decât molipsitor.

În dulcea mea inconştienţă de copil v-aş fi negat destul de curajos orice greşeală ş-aş fi sfidat o evidenţă vie blestemând, aş fi minţit mustind a nonşalanţă ş-aş fi iubit acelaşi om la nesfârşit.

Aş vinde Timpului răbdare, ba chiar i-aş dărui-o gratuit, i-aş scrie zi de zi câte-o scrisoare ş-aş prinde gustul timbrelor de la lipit…

Chiar astăzi v-aş fi explicat mai multe sau poate v-aş lăsa niţel să insistaţi, v-aş întreba de aţi ajuns până aici cum rezistaţi? ş-apoi… ei bine abia apoi aş striga-n scriitură de tipar că-i nebunie lămurirea ce mi-o cereţi, că-i gândul greu şi rândul rar…

Ora concentrata de iubire…

8 Comments

Devenise un joc al lor, o nebunie neplanuită, acel ceva care începuse din nimic şi continua pentru că nu-l lăsau să moară. În fiecare zi, la ora 3 – contrar tinerilor din zilele lor işi scriau – cu cerneală pe hârtie şi-şi îmbrăcau sentimentele în plicuri parfumate doar de aroma cuvintelor…
La 4, abia dupa ce-si puneau scrisoarea la poştă – asta era regula!, deschideau scrisoarea primită de dimineaţă…
Între 3 şi 4 le puteai masura iubirea-n nerăbdare, în ora aia se iubeau mereu mai mult…

***Postul patricipă la Concursul de PA-uri de pe Trilema şi ştiu că şansele-s tot mai mici, dar pofta mi-a venit mâncând ş-acum nu ma mai pot abţine…