Astăzi se-ntâmplă un an și deși nu-i chiar aniversare, “cei mai dragi” ai mei au primit atunci o a doua șansă la viață și ăsta-i chiar motiv de bucurie. Aflu zilnic de oameni care n-o mai primesc și mulțumesc în gând și deseori și cu voce tare pentru momentul ăla care a fost “doar atât”, pentru clipa care-am crezut c-o sa ne mutileze sufletește dar ne-a făcut mai puternici, pentru tot ce-ar fi putut să fie și n-a fost.
S-a așezat un an și încă mă mai tulbură sirena echipajelor SMURD, revăd pe fast-forward tot ce-am trăit în Augustul acela pentru prima dată și sper să nu mai experimentăm niciodată și mă deconectez brusc, ca dintr-un coșmar, chiar dacă știu că nu asta a fost.
Povestesc de-atunci, oricui vrea să asculte, importanța centurii de siguranță și trec prin mine cu o altă intensitate zilele pe care le închidem sănătoși. Mi-s la fel de urâte coridoarele de spital și personalul care te introduce “în sistem” fără menajamente, abrupt si dureros fără să fii pacient neapărat și-mi repet constant că tot ce-am învățat forțați de împrejurări n-a fost cu siguranță întâmplător.
Rândurile astea-s ca să știți că în spatele postărilor amuzante de pe rețelele de socializare oamenii au și probleme reale iar dacă nu povestesc despre ele optimiști decât după o perioadă e pentru că, cel mai adesea, nu reușesc să vadă partea plină a paharului până târziu.
Să fiți, să fim sănătoși!
Pe curând,
Laura
